Destinul unui „Destin” romaşcan

Confirmîndu-se, încă o dată, spusele lui Pickering că: „Studiul medicinii contribuie la erudiţie şi la arta de a scrie”, regretatul medic romaşcan, Constantin Tăutu, ne-a lăsat, acum, la început de secol nou, o atrăgătoare împletire de „chirurgie socială” şi meşteşug scriitoricesc, finalizată în paginile, pline de suculenţă verbală şi autenticitate istorică, ale romanului său, deocamdată în manuscris, intitulat „Destinul”, roman din care, cu cîţiva ani în urmă, gazeta de pe atunci a oraşului a publicat cîteva fragmente.

Autorul, mînuind, pe parcursul unei rodnice vieţi, ascuţişul sensibil a bisturiului cu monovalenţa, hotărîtoare de viaţă sau de moarte, a acestuia, ca şi creionajul, zămislitor de locuri şi oameni, al unei pasiuni literare, a îndrăgit, deopotrivă şi albul sălilor de operaţie, ca şi imaculanţa hîrtiei de scris.

Iar fructul acestei existenţe bivalente îl avem acum în faţa noastră, această generoasă invitaţie de a descifra radiografia epică, încărcată de romanţare şi umor, al unui timp istoric apropiat de noi.

Un timp al ultimului război al popoarelor, pe parcursul căruia în „tranşeele” sale de o incredibilă improvizaţie, autorul a înfăptuit adevărate minuni, ca şi un timp al anilor de mai tîrziu, în care un acelaşi ucenic al lui Aesculap a asistat la scenariul, cînd tragic, cînd grotesc, al acelor vremuri.

Țesătura romanului se prezintă, în plan prim, ca o succesiune de consemnări, surprinse de către un reporter avizat şi atent, capabil să menţină revărsările multiple şi mozaicate ale unor subtilităţi de acţiune sau sufleteşti.

Ea, însă, nu se opreşte aici ci, în plan secund, se constituie abisal, de la un episod la altul, în scenariile, mai mult sau mai puţin fericite, ale unor destine singulare şi singularice. Tocmai această tectonică duală, această ingenioasă suprapunere de principal cu secundar, conferă romanului un plus de interes şi o configuraţie modernă. Sîntem în faţa unei arhitecturi insolite, cu planuri multiple, cu arcade de trecere şi cu structură de „duplex”, toate concurînd la conturarea stilului propriu al autorului.

Lectura acestui roman e răsplătită din plin prin uşurinţa spontană cu care se fac portretizările, fie ale personajelor, fie ale unor comunităţi umane. O creionare firească, alcătuită doar din cîteva linii care pornesc, nu de la autor către noi, ci din dialogul purtat, prin plasticitatea limbajului, ca şi din acele repetate „intermezzo”-uri monologate, toate acestea desenînd, chiar de la începuturile de acţiune, „diapozitivele” caracteriale ale eroilor cărţii.

Stilistic, autorul antrenează, deasemenea, o claviatură largă de modalităţi, transferînd subtil partitura intrigii pe cele două etaje ale clapelor: un alb al moralităţii şi un negru al imposturii. Cu aceeaşi minuţiozitate cu care, profesional, a purtat bisturiul prin labirintul de ţesuturi al bolnavilor, medicul-scriitor de acum supune sistemul social şi veacul în cauză la un demers animalic neiertător.

De aici, nota de realism a scriiturii, extinsă uneori pînă la decupaje naturaliste. Sondaje verticalice insistente scormonesc, cu răbdare, magma ascunsă a cauzelor.

Cîteodată, se părăseşte linearitatea de bază a acţiunii, găsindu-ne, astfel, pe neaşteptate, în interiorul unor bucle secundare sau terţiare ale desfăşurării centrale. Și toată această construcţie caleidoscopică, fie cu labirinturi, fie cu planuri paralele, este învăluită abundent în revărsarea colocvială a unui limbaj de o atrăgătoare plasticitate. Un lexic elastic, oscilînd între „clasicismul”profesional şi explozivul verbal, necontrolabil şi autentic, al coridoarelor însoţeşte antrenant firul acţiunii, în vreme ce dialogul, monologul, ca şi transferul de sensibilitate oferă scriiturii o alegretă seducătoare.

„Destinul” se impune, astfel, prin polifonia sa de structură şi coloritul său de limbaj, ca o fericită „Temă cu variaţiuni”, pornită, la început, de la un motiv cotidian şi ajunsă, apoi, la întruchiparea pantagruelică a unei naraţiuni de factură burlescă. Un autor, o carte pe care o dorim cît mai repede în librării, un medic şi o „disecţie estetică”, toate ducîndu-ne cu gîndul la meditaţia unui alt slujitor şi al ritualului în alb, ca şi al cuvîntului ales, Axel Munthe: „Nu dai nimic, dacă nu te dai pe tine însuţi”.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna august 2000