Prima paginăSport

Dembrovschi, Victoria Roman și ceasul de aur nereperat

Dimensiune text

Lui Emerich Dembrovschi, fost jucător la Victoria Roman, generalul unității militare în care își făcea stagiul i-a promis un ceas de aur. „Dembo” n-a mai primit ceasul pentru că a fost transferat, în regim de urgență, la Dinamo Bacău. Marele fotbalist își aduce aminte cu mare plăcere de perioada de la Victoria Roman, unde a fost primit cu reticență și unde a lăsat un gol de neacoperit. Dembrovschi este încrezător în noua națională a României.

Marele jucător Emerich Dembrovschi, supranumit ulterior și „fotbalistul cu statuie”, singurul din fotbalul românesc care a ajuns să fie gratulat în acest fel, a jucat, în 1966 și 1967, și la divizionara C Victoria Roman, într-o perioadă de care îl leagă amintiri foarte plăcute. De la această echipă a fost luat, în vremea efectuării stagiului militar, la Dinamo Bacău, de antrenorul de clasă numit Constantin Teașcă. Așa a început cariera glorioasă a lui „Dembo”, cel care a făcut foarte repede pasul de la Divizia C până la ajunge titular în echipa națională a României, cea care a fost învinsă cu 3-2 de Brazilia, la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970. Atunci, presa internațională l-a desemnat drept cel mai bun jucător al naționalei române.

 

„Dembo” a plecat în fotbalul mare, pe care îl merita, de la Sighetu Marmației

 

Emerich Dembrovschi, al cărui nume real este Emeric Dembroschi, s-a născut în 6 octombrie 1945, la Câmpulung la Tisa, în județul Maramureș. A fost desemnat cel mai bun fotbalist român la Campionatul Mondial din Mexic, 1970, acolo unde reprezentativa României a fost, în grupa supra-numită „Groapa cu lei”, alături de Brazilia, Anglia și Cehoslovacia. Pe atunci, la turneul final al Mondialului de fotbal participau 16 echipe, jumătate din câte sunt acum la aceeași competiție. Suporteri din mai multe orașe, Roman, Bacău sau Timișoara, sunt mândri că în echipa lor favorită a fost și Dembrovschi, „Dembo”, cum îl știu pasionații de fotbal. N-a jucat mult timp la Roman, însă mulți suporteri au plâns când a plecat de aici. A adus bucurie în acele vremuri, când comunismul era în plin avânt și oamenii așteptau, cu sufletul la gură, să mergă la stadion, să-l vadă pe Dembrovschi.

„Din Sighetu Marmației, în 1965, am fost încorporat și trimis de șeful Comisariatului Militar la unitatea 1705 de pe strada Olteniței, la Steaua, cu alte cuvinte, acolo unde erau cam 60 de fotbaliști de la diviziile B și C, militari în termen. Acolo nu m-a băgat nimeni în seamă, ca fotbalist. Nu eram în schemele lor. M-au trimis la Roman să-mi fac stagiul militar, în continuare”, începe să spună Dembrovschi despre aventura sa romașcană.

 

Victoria Roman și „murătura”

 

În martie 1966, când nu se topise încă zăpada, Dembrovschi a ajuns la Roman, la unitatea de tancuri. „Generalul-maior Luncanu m-a luat dulce: «Bine ai venit! Cum a fost la Sibiu?». Eu «Nu…», am dat să răspund. «Raportez, vă rog, să trăiți, că nu este el acela! Nu este Otto», a replicat căpitanul Trică. Mă confundase cu fratele meu, care jucase și la Sibiu, apoi la UTA. «Bine, bă’! Băi, Trică, de ce mi-ai adus murătura asta?”, s-a răstit generalul. Vasile Ianul, care era mai «bătrân» în armată, deși de o vârstă cu mine, era și căpitanul echipei Victoria. A intervenit pentru mine: «Permiteți, vă rog! Lăsați! Este jucător bun», după care mi-a făcut o caracterizare ce l-a înduioșat pe general. Ca urmare, generalul m-a repartizat la compania cu fotbaliști, nu la trupă. A doua zi am avut meci, să mă testeze. Am jucat foarte bine și, imediat, mi-au dat ordin de deplasare să merg la Sighetu Marmației, după dezlegare, să pot fi legitimat la Victoria Roman. Am plecat și nu mi-au dat dezlegare, pe loc, dar s-a rezolvat, ulterior. Pe vremurile acelea, să mergi de la Roman la Sighet și înapoi dura ceva. M-am întors foarte obosit de pe drum, dar nu la ora până la care aveam ordin de revenire în unitate. «Te bag în Tribunalul Militar, că ai întârziat!», am fost luat în primire. Nerăbdători, m-au pus, la scurt timp, să joc de trei ori câte 30 de minute, în două meciuri de verificare. Eram sleit de puteri și marcat de oboseală și am jucat slab, recunosc. Antrenorul echipei, Căpățină, m-a trimis la companie, la trupă: «Nu e jucător. N-am nevoie de el», își amintește, râzând, „Dembo”.

 

Trei zile și trei nopți de somn și victoria de la Negrești, în zloată

 

Lui Dembrovschi n-avea cum să-i cadă bine replica antrenorului. A plecat, deloc spășit, dar foarte obosit și fără vreo tendință majoră de a-și susține cauza în fața superiorilor. În lipsa lui au urmat discuții, la nivel de ofițeri. Spune „Dembo”: „N-a durat mult până când a venit un curier de la general cu ordinul de a mă prezenta la comandamentul unității. Generalul: «Raportează, băi! Ce propui?». «Ce să propun?», am întrebat. «Păi, m-a dat afară. Aș propune să mă duc să dorm». «Te duci la fotbal! Ăsta-i ordinul. Acum, mergi să te culci!», a zis generalul. Erau tocmai cuvintele pe care voiam să le aud. Am dormit trei zile și trei nopți, cu mici întreruperi. Băieții mi-au adus mâncare, la pat. După trei zile eram, în sfârșit, odihnit. Eram bine. M-am dus la antrenament și mi-am făcut treaba cât de bine am putut. Antrenorul nici nu m-a băgat în seamă. A venit meciul din campionat de la Negrești. Eram legitimat, dar nu apucasem să joc pentru Victoria. Am plecat cu tot lotul. Era o vreme, când am ajuns la teren, de să nu scoți nici câinele din casă. Lapoviță, ninsoare, teren desfundat. Generalul venise cu Moskviciul. O parte dintre băieți, dintre titularii de drept, s-au dat loviți și echipa nu era completă, fără ei. «N-avem 11», i-a zis antrenorul generalului, neluându-mă în calcul, că nu mă avea la suflet. «Bagă-l pe ăsta!», i-a zis generalul, referindu-se la mine. «Poți să joci extremă stânga?». «Pot», am răspuns. Am dat patru goluri și am câștigat cu 6-1 sau 6-2, nu mai rețin. «Băi, Căpățină! Ți-am zis eu că ăsta-i fotbalist». După aceea am jucat și în interior, la mijloc. Era echipă bună, cu Ianul, Voiculescu, Traian Popescu, Marcel Popescu… Apoi, am fost titular până la sfârșitul campionatului și în turul ediției următoare”.

 

Din ceasul de aur promis de general au rămas… cuvinte

 

Turul campionatului diviziei C, 1966-1967, l-a prins pe Emerich Dembrovschi jucător de bază la Victoria Roman. „Înscrisesem 29 de goluri și eram la concurență cu Traian Popescu. «Cine iese golgheter primește un ceas de aur din partea mea!», a promis generalul. Eu pariam cu el, înainte de fiecare meci, pe numărul de goluri pe care ziceam că o să le înscriu. Dacă îmi îndeplineam misiunea, primeam o permisie, de trei zile, să merg acasă. Nu apucam să stau mai mult de o zi, cu ai mei, deoarece drumul dura două zile, dus-întors. Duminică, după meci, plecam și mă întorceam miercuri. Altfel, îmi mai dădea și mașina lui, așa, la o plimbare. Era bucurie mare. Eram privilegiați atunci, ca fotbaliști. Nu făceam instrucție. Ieșeam în oraș, cu învoire, în veșminte civile, cu pantaloni largi, evazați, cum se purta atunci. Romanul, oraș care mi-a lăsat o impresie bună, mi-a rămas în amintire ca unul dintre locurile în care am avut perioadele frumoase, cu tumult cu tot, ale existenței mele. De acolo, într-un an, am făcut pasul de la Divizia C la echipa națională. Am câștigat în acel sezon titlul de golgheter al echipei, la distanță de al doilea clasat, dar n-am mai apucat să iau ceasul, pentru că am plecat, în 7 ianuarie 1967, la Dinamo Bacău. Victoria a promovat în acel an. Avea, încă din tur, adunate puncte. Marcasem o grămadă de goluri și eram golgheterul seriei din care făcea parte și Dinamo Bacău, acolo unde antrenor era Titi Teașcă, «Piticul». Primii pași în fotbal, acasă, îi făcusem ca portar. Teașcă auzise de mine și a pus la cale, în taină, transferul meu. A organizat două partide amicale, la Roman și la Bacău, aruncând vorba că vrea să-l vadă pe un coleg de al meu, Bohonyi, din Carei de loc. Eu n-am știut ce urmărește. Mi-am făcut treaba, cu goluri în ambele meciuri. După o săptămână, când stăteam în incinta unității, a venit ordonanța generalului și mi-a zis să mă prezint la el, la general. În biroul superiorului era Ichimaș. După aceea aveam să aflu că este președinte la Dinamo Bacău. Generalul, vizibil nervos, mi-a ordonat să-mi fac bagajul imediat și să plec la Bacău, cu domnul respectiv. În cursul drumului către Bacău m-am dumirit ce și cum se întâmplase. Teașcă pusese ochii pe mine și, fiind prieten cu ministrul Apărării, obținuse transferul meu peste capul superiorilor mei. Când își punea «Piticul» ceva în minte, trecea de obstacole inaccesibile altora”, rememorează Dembrovschi sfârșitul perioadei Roman și începutul celei băcăuane.

 

„Omul cu statuia”, fostul adversar al lui Pele, are încredere în noua generație de fotbaliști de la națională

 

Mai bine decât Dembrovschi nu o pot spune mulți, când vine vorba de fotbalul mare, în care a fost implicat ca jucător. Iubitorii fotbalului din România, chibiții, în special, transmit legenda statuii lui „Dembo” din Mexic, una care a existat doar în faza de proiect. „Organizatorii Campionatului Mondial din Mexic aveau de gând ceva în legătură cu niște statui, care să-i reprezinte pe jucătorii cei mai buni din echipele naționale participante. A fost un proiect, o idee, o inițiativă. Nu a fost pusă în practică. Presa internațională m-a desemnat drept cel mai bun jucător al României. Eu am rămas, în mintea oamenilor, cunoscut și ca «omul cu statuia». Am, ce-i drept, o statuie, dar este la Sighetu Marmației, acolo unde stadionul, sala de sport și o stradă îmi poartă numele. Nu vreau să insist pe acest subiect. Despre jucători mari pe care i-am avut adversari? Pele rămâne, pentru mine, cel mai mare fotbalist al lumii. M-am întâlnit cu el, prima oară, la Copacabana, în Brazilia, când eram în turneu cu echipa. Atunci l-am cunoscut, nu în Mexic, în ’70. Ca om, așa, în afara terenului, este foarte simpatic. Pe teren era mult mai obraznic, să zic. Și acesta este unul dintre motivele pentru care îl consider cel mai mare fotbalist. Despre naționala de acum… Se pare că se clădește o echipă bună. Nu știu dacă se va califica, neapărat, la următorul turneu final, dar o va face, cu siguranță, la următoarele. Ar fi păcat de această generație de fotbaliști să nu aibă această bucurie. O merită. Când vine vorba de performanțele naționalei de fotbal, se bate monedă, în special, pe cea din 1994, de la Mondialul american. Pe noi ne-a cam uitat lumea. Și generația mea a fost pe locul al cincilea, în Europa. Noi am ratat intrarea în careul de ași al Europei după disputa cu Ungaria. Am făcut 1-1 la ei și 2-2 la noi. Pe atunci nu era regula cu golurile marcate în deplasare. S-a jucat meciul decisiv la Belgrad, pe teren neutru. Ungurii au învins cu 2-1. Cel mai mare regret al meu din viața de fotbalist, împărtășit și de antrenorul Angelo Niculescu, ar fi că nu am putut jucat atunci. Am făcut ruptură de menisc la încălzire. Acum, dorința mea cea mai mare este să fiu sănătos, să trăiesc cât mai mult și să am și nepoți”, ni se destăinuie Emerich Dembrovschi, cel mai bun fotbalist român la Mondialul din Mexic, stabilit la Timișoara după ce a jucat un an la Roman și opt la Bacău, acum observator federal.

COMENTARII

WORDPRESS: 0