De la „Frumoasa fără corp”, la Prea-frumosul corp al ei

Ca un simbol, parcă, ştiindu-se că în aceste săptămîni solstiţiale sîntem învăluiţi de către cea mai mare revărsare de lumină a anului, la Muzeul de Artă şi-au dat întîlnire, venite din „şase puncte cardinale” ale Moldovei, întruchipările pure ale corpului feminin, spre a înfiora şi mai mult retina şi spre a li se descoperi acestora constelaţii nebănuite de sensuri. Cele aproape optzeci de exponate, semnate de vreo patruzeci de autori, dialoghează în tăcere cu noi, îndemnîndu-ne a zăbovi lîngă făpturile lor diverse, de la grafism la acuarelă şi de la penel la spaţialitate, nu atît pentru suficienţa lor afroditiană, ci mai mult în descifrarea, pe mai departe, a unor noi semnificaţii existenţiale.

Nudul uman şi, mai ales, acel în ipostază feminină emană, mereu şi mereu, alte înţelesuri, ce rămîn închise în sfericitatea lor de monadă, înţelesuri pe care, însă, absolutismul formal şi funcţional al îmbrăcăminţii le reduce la unul singur. Prin aşa ceva, bogăţia hermeneutică a nudului este atributul esenţial al acestuia, lucru pentru care omenirea ori l-a prea acoperit, conferind imaginaţiei umane posibilităţi multiple pentru prefigurări largi, ori l-a despuiat de orice, situaţie în care o altă multitudine de sensuri se opreşte sensibil la lumea protoplasmatică a datului uman. Prin aceasta, corpul fiinţei omeneşti s-a manifestat, chiar dintru început, ca un proces de „ars aperta”, ca un „mare anonim”, în jurul căruia fantasticul şi creativitatea s-au prosternat. Desigur că artele plastice, prin figurativismul lor sincer, au apelat, pe parcursul istoriei, ca un răspuns la o necesitate interogativă, la ambele modalităţi. De data aceasta sîntem sub domnia Nudului.

Universul creator al privitorului prefigurează continuu noi şi subiective „metanuduri”, toate îndepărtîndu-se, parcă, de cele expuse şi oprindu-se, imaginar, la întruchipări ale unui „dincolo”, ale unei fugare şi irepetabile „Țări fără nume”. În felul acesta, ne permitem a crede că dacă „haina îl face pe om”, scoţîndu-l, astfel, dintr-o pluralitate existenţială şi reducîndu-l la o singularitate socială, atunci „nudul” îl proiectează pe acesta în infinit, conferindu-i-se nesfîrşite motivaţii spre fiinţare. De aceea, poate, Michelangelo „dezbracă” Sixtina, pentru ca, după aceasta, credinţa să o îmbrace abstract, în vreme ce Bernini o învăluie pe „Sfînta Thereza” în fluxuri de stofă, ea fiind acum aceea care să ne înfioare cu măreţia unui aceluiaşi „Credo”.

În istoria artei europene, mai ales, întîlnim perioade antitetice, care se succed, sinusoidal şi compensatoriu şi care cer, astfel, o „îmbrăcare” şi o „dezbrăcare” a fiinţei umane. În momentele complexe şi de altitudine, se simţea nevoia eliberării corpului de acest „adaos social”, de reîntors la începuturi şi de „înfăşurat”, apoi, în viziunea sinceră a idealului acelui timp. În alte perioade ale istoriei, credinţa în echilibru era puternică şi, de aceea, această esenţă perenă trebuia apărată, acoperită şi îndepărtată de cea mai mică învolburare, ce ar fi putut „muşca” din perfecţiunea ei. Și, astfel, pentru prima prefigurare, ne întîlnim cu nuditatea europeană a antichităţii, renaşterii, clasicismului şi a realismului, iar între ele, într-un intercalaj repetabil, să fie succesiunea viziunilor plastice din evul mediu, baroc, romantism şi impresionism. O alternanţă care se menţine, în mod firesc şi în arta contemporană şi în aceea a viitorului, ca o reflectare imuabilă a caracterului antitetic al existenţei, de la atom, la fiinţă umană.

Contemplînd Expoziţia în care fiinţa noastră e purificată brîncuşian pînă la frontierele unui „dincolo” şi reintrînd, apoi, în cotidianul social al vieţii, simţi cum ai trecut parcă dintr-o lume a „vestimentaţiilor” abstracte ale nudului, la „nudismul” concret al unui anumit veşmînt. De aceea, „să nu strivim corola de minuni a…” acestui cristal însufleţit. Dar, mai cu seamă, să nu le judecăm, pe amîndouă, cu o aceeaşi retină. Nudul cosmic şi omul social se constituie ca două lumi diferite, tangente numai şi niciodată suprapuse.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iulie 2001