Poposirea la Roman, după alte zăboviri prin oraşele Moldovei, a unei expoziţii plastice semnată de Nicolae Milord a constituit şi pentru urbea muşatină un eveniment de excepţie, un regal al retinei. E o revărsare centripetică de culori, în adîncimea căreia stă zăgăzuită o lume a unor idei evadative, amîndouă aparţinînd, parcă, unei ireductibile „Arte poetice” a pictorului: „Primum… vedere, deinde philosophare”.
În creaţia sa de şevalet, autorul cultivă o viziune antologică echilibrată, triadică şi de o simetrie completă, ai cărei vectori de abordare a existenţei se însumează într-o prefigurare geometrică vecină cu cristalitatea. În primul rînd se afirmă cei care scot în evidenţă un verticalism gravitaţional elocvent, o apropiată forţă de atracţie ce atrage, spre un centru de profunzime, totul în jur, le densifică spaţialitatea şi le anulează orice probabilitate de a se putea imagina că natura ar putea fi şi în afara perimetrului pictural.
E o viziune oarecum piramidalică asupra realităţii, cuprinse în cuadratura dată, fericit surprinsă, mai ales, în lucrările cu tematică peisagistică. O imagine care transferă şi privitorului sentimentul unei statornicii poziţionale, a unei stări tonice de fiinţare în sine şi a unor clipe, iluzorii, desigur, ce tind către mirajul nedevenirii.
Dar, un acelaşi penel şi o aceeaşi erupţie inspiratoare se convertesc, ortogonalic, în evantaiul numeroaselor conexiuni, ca un adevărat dialog tăcut, purtat între toate „personajele” lucrării. E o altfel de forţă, ce ascultă de un imperativ energetic şi care reduce infinitul la un „subiect” concentric, plin de o intimitate subînţeleasă. Prin aceasta, creaţiile emană înspre noi atmosfera, greu de întîlnit în lumea artelor statice, plină de sfătoşenia unor ilustrări, realizate pentru „suita” cîtorva „drumuri” făcute pe aici, pe aproape.
Tridimensionalismul milordian îşi însumează, la fel de spontan, şi cea de-a treia dimensiunea a sa, metaoptică şi ţesută mental din aerajul ideilor. Reuşind să se elibereze din învelişul consistent al pastei şi să devină imponderabilele zboruri înspre un „altceva” spiritual, acestea invită, indirect, a ne contopi cu expansiunea lor spirituală şi a ne întîlni, astfel, cu eflorescenţa metafizică a sensurilor. Pentru aşa ceva, autorul se aventurează curajos, mai puţin cu penelul încărcat de culoare şi mai mult cu creionajul deschiderilor făcute, fie înspre hăurile simple are cerului, fie prin ferestrele deschise ale ochilor, către adîncimile, greu de înţeles, ale sufletului omenesc.
E o ultimă dimensiune a crezului său artistic, prin care creatorul se înalţă de la materie la spirit, de la o superdensitate cromatică, la cuantele de gîndire ale unor idei, atras fiind, deopotrivă, şi de concretul păstos al realului, ca şi de coregrafia pură a semnificaţiilor. Aceasta se prefigurează, la fel de bine, şi urmărind succesiunea tematică a lucrărilor sale, care se opresc mult la huma şi piatra neînsufleţitului, zăbovesc, apoi, şi mai mult, la clorofila, primară şi florală, a vegetalului, pentru ca preocuparea sa să se înalţe, asimptotic, pe ordonata fiinţării umane.
Sub aspect abiotic, de puritate geologică, natura este, la Milord, robustă, sănătoasă, firească în devenirea ei înceată, tinde să ajungă la armonii de mase şi la simetrii de forme, iar indirect, se resimte, în toate aceste metamorfoze, o dedublare, parcă, a acţiunilor umane. E un uşor antropocentrism, care pare că ascunde în el un adevăr inversat, şi anume că omul este cel ce repetă şi duce, mai departe, întreaga procesualitate a lumii.
Și, dacă autorul întruchipează şi „naturi statice”, intenţia sa de concentrism şi ordonare operează din plin, creionîndu-se impresia că prin apropiere s-ar afla o puternică forţă, aducătoare de echilibru. Clorofila, însă, îl atrage mult, ea îmbrăcînd în splendoarea vegetaţiei, întregul eşafodaj geologic. O vegetaţie matură, dominantă, nativă şi nefinisată, a cărei funcţie e mai mult proteguitoare şi mai puţin de coexistenţă ornamentativă. Privită mai îndelung, ea pare a reprezenta raţiunea de a fi a planetei. Pentru universul floral, retina lui Milord are o sensibilitate duală. La cele mai multe grupuri de flori, penelul e păstos pînă la o uşoară spaţialitate, cu corole spontane, pregenetice şi robuste. Vecinătatea cu primitivul geologic e, de multe ori, evidentă, posedînd doar un plus de perfecţiune somatică şi de elocvenţă plurală.
Alteori, însă, floralul este mai voalat, mai mult singuratic şi mai puţin deschis la un dialog. Sensibila înceţoşare în care s-a învăluit pare a fi un rămas bun de la prim-planul în care s-a aflat, împreună cu celelalte, pînă acum, mai înainte ca ele să se pornească înspre o altă lume, în care cromatica îşi are un altfel de spectru şi la care culorile devin nuanţe, iar nuanţele, eter.
La fel de cardinală, pentru pictor, îi este şi problema universului uman. În multe din lucrările sale sînt redate, artistic, „amprentele” acestuia, constituite în ipostaza sa de „homo faber”. Ne întîlnim cu un constructiv robust şi suficient, insularic şi discret, existent în sine şi mai puţin existenţiabil. De remarcat faptul că întreaga suită de structuri făurite de către om se oferă luminii şi ochiului, numai în ipostaza lor de fiinţare exterioară şi de simbol, interioarele fiind încredinţate doar imaginaţiei. Omul este redat, de asemenea, şi direct, ca „prezent”, ca portret. De data aceasta asistăm la o nouă evadare existenţială, surprinsă acum sub forma unui dialog viu între interiorul sufletului uman şi lumea din afara lui.
Portretistica sa insistă cel mai mult asupra expresivităţii unor ochi, care manifestă şi ei, pentru realitate, un interes dual. În afară de exteriorizarea adîncimilor psihice, în urma căreia se perindă, prin faţa noastră, atîtea trăiri complexe şi delimitate puternic între ele, aceleaşi priviri, ale unor aceleaşi personaje, răscolesc realitatea din jur şi o analizează „diagonalic”, spre a-i surprinde noi corelaţii şi profunzimi. Prezenţa umană este schiţată şi la nivel de „chintesenţă”, de reducţie a somaticului şi de păstrare, în schimb, cu o uşoară amplificare, a infrastructurilor sale psiho-sociale. Ne aflăm în faţa unui quasicaricaturism plastic, inteligent şi sensibil, al cărui „cal de bătaie” îl constituie, în totalitate, edificiul temperamental, dar, mai ales, caracterial al subiecţilor, şi nu scenariul unor conjuncturi absurde. Și ele, astfel, aparţin, prin aceasta, tot genului portretistic.
Un artist plastic, o viziune filosofică şi o creaţie de altitudine, care surprind lupta, de lungă durată, a fiinţei umane, dintre o realitate materială şi una a ideilor, care se zbat să convingă, estetic, că dincolo de această lume a concretului, oricît de armonioasă şi cromatică ar fi ea, se află şi o alta, aceea a unei imponderabile spiritualităţi.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna decembrie 2001
Comentarii 0
Discuția cititorilor despre acest articol