Culori, grafiere, tăcere şi tîlc

„Momentul Bârjoveanu” – trei succesiuni de anotimpuri de cînd „Bădia” a devenit astral – a culminat la Roman, oraşul lui de baştină, pe care atît de mult l-a îndrăgit, cu un complex de „Ave, Magister”, desfăşurat în incinta tradiţională şi primitoare a „Muzeului de Artă”.

Mai presus de orice, a fost acel „In Memoriam”, pentru cel care, cu trei ani în urmă, s-a înălţat spre ceruri, nu cu obişnuitul lui „deltaplan”, ci cu neobişnuitul, pentru noi, „psihozbor”. Cu acest prilej, s-a vernisat o Expoziţie bogată cu lucrări plastice semnate de el şi s-au lansat două apariţii editoriale, purtînd numele său: volumul de versuri „Pegasul dă cu copita” şi un „Album” grafico-pictural. O triadă de rememorări, ce s-a desfăşurat prin strădania excepţională a multora, dar, mai ales, a soţiei artistului, a Doamnei Profira Bârjoveanu, care, împreună cu fetele ei, a dovedit preţuire de Vestală şi îndîrjire de Vitoria Lipan. Și, la toate acestea, s-a alăturat şi un alt moment cultural, mult aşteptat, în ultimul deceniu, de către oraşul nostru: plecarea la drum a unei edituri laice – „Muşatinia” – care va fi „colegă” cu acea religioasă, existentă mai de demult – „Metanoia”. Urăm tînărului aşezămînt de înţelepciune, ca şi directoarei acestuia – Emilia Țuţuianu – multă rodnicie editorială şi vieţuire îndelungată.

Într-un articol anterior prezent în „Ziarul de Roman”, am comentat „Pegas”-ul bârjovenian. Se cuvine acum să zăbovim în continuare, la Albumul plastic al acestuia, apărut şi el în Editura „Muşatinia” de mai sus. De la început, de apreciat formula originală şi atrăgătoare a lui, coperţile, broşate şi nu cartonate, devansînd perimetrul volumului interior, iar grafia textelor apelînd la o diversitate plăcută de caractere tipografice. De asemenea, un alt superlativ al tipăriturii îl constituie şi arhitectura editorială, ca şi realizarea grafo-cromatică a interiorului.

Albumul îşi constituie prima sa parte din „Pictura bisericească”. Aici, pictorul mural al numeroaselor lăcaşuri de închinăciune îmbină de minune algoritmul sacru al acestui gen, cu nota de contemporaneitate, atît de prezentă în toată creaţia sa. Personajele emană, mai ales prin privirea lor, o interiorizare profundă şi o dăruire firească, plină de mult lumesc în faţa viziunii creştinismului. Obişnuiţi cu „Cinele de taină” ale Renaşterii, acum tresărim şi apreciem „regia” lui Bârjoveanu operată asupra acestui moment emoţionant, autorul prefigurînd o altă repartizare a personajelor şi un alt unghi de redare a acestui grup. Îmbrăcămintea păstrează designul arhaic, dar sub faldurile ei se ascunde anatomia frumoasă, idealizată, chiar, a corpului omenesc.

Partea următoare, a doua, cuprinde în ea, într-o proporţie covîrşitoare, reproduceri din „Pictura laică”. E un sumar de mare diversitate, pornit de la grafică şi ajungînd la ulei, reţinînd puritatea corolelor florale şi atent fiind la profunzimile sufleteşti din portrete. Răsfoind acest grupaj, gîndul mă poartă şi la cele cincizeci de „portrete” ale unor clădiri deosebite din Roman, cu care artistul a ilustrat recenta apariţie: „Locul şi spiritul”. Acestea din urmă sînt mai monovalente, sînt „piatră peste piatră”, pe cînd atunci cînd portretistica sa se opreşte la om, „creionul” său dă transparenţă materiei, spre a sugera geometria frumoasă a corpului uman. O polivalenţă a formelor şi culorilor, care nu emană căutare sau experiment, ci maturitate şi rafinament. Dacă personajele biblice anterioare îşi aveau o privire introvertită, aici, în zona laicului, fiinţa umană priveşte în jur cu pătrundere, căutînd înţelesuri ascunse şi răspunsuri la necunoscut. De remarcat acea polarizare a viziunii sale, pornită de la puritatea grafică din „Silueta” şi oprită la acele „peisaje” de o sensibilitate „impresionistă”, atît de personală lui.

Ultima diviziune a Albumului reţine doar cîteva din „Snoavele şi Caricatura” autorului. Aici, pe mai departe domină cultul asupra frumuseţii corpului uman şi, mai ales, a celui feminin, încît parcă, aceste „sacrilegii” ale lui refuză degradarea expresivă şi apelează, mai mult, la o amplificare a perfecţiunii somatice. De aceea, credem că aceste desene ar trebui să se numească „Kalicaturi”, şi nu „caricaturi”, în limba elină „Kali” însemnînd frumuseţe. Aşa se explică faptul că autorul, la o astfel de secvenţă, adaugă şi un text, cu tîlcul în cauză.

Ajungînd la finele Albumului şi, mai ales, la pagina ultimă a părţii cu grafieri comentate, ne putem prefigura viziunea estetică a autorului: e un Bârjoveanu ce, în primul moment, îşi scoate, cu hotărîre, spada, după care se îndreaptă către meditaţii filosofice, în vreme ce şterge, cu grijă, luciul de oţel al acesteia, pentru ca, în cele din urmă, să o arunce cît mai departe de el, cerîndu-şi, parcă, sieşi, iertare că a poposit, din greşeală, pe o astfel de planetă.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna mai 2003