Prima paginăRoman

Cu ghiozdanul în spate, la 7 ani, o fetiţă caută casă

Dimensiune text

O fetiţă de numai 7 ani este victima destinului frînt al părinţilor şi bunicilor. Izabela (foto) merge la şcoală şi visează să aibă un acoperiş deasupra capului.

 

Izabela are doar 7 ani şi pentru ea, termenul „acasă” nu există. Împreună cu bunica este primită să doarmă în garsoniera unei mătuşi. Acolo ea spune casă unei încăperi strîmte, confort III, fără apă şi fără lumină, unde locuieşte împreună cu mătuşa şi unchiul ei. Asta în cazul în care unchiul nu se supără şi nu le alungă din casă. Atunci umblă amîndouă, nepoată şi bunică, pe stradă sau prin parc, fără ţintă. Izabela mănîncă cînd apucă, doarme unde şi cînd se nimereşte, lucrurile şi întîmplările fireşti pentru un copil de vîrsta ei fiind un lux. Cînd a început clasa I, Izabela a primit din partea unor sponsori tot ceea ce-i trebuie pentru şcoală, de la ghiozdan cu rechizite la pantofi şi fundiţe la păr. Acestea sînt, însă, departe de a rezolva problema, fetiţa mică şi firavă avînd în spate o adevărată dramă de familie. Tatăl Izabelei este internat la spitalul de la Grajduri, judeţul Iaşi, fiind diagnosticat cu schizofrenie. De altfel, mai toată viaţa şi-a petrecut-o prin spitale sau prin cămine pentru bolnavi psihic. Mama Izabelei, deasemeni bolnavă psihic, a abandonat-o şi s-a recăsătorit. Singura care a rămas să poarte fetei de grijă este bunica pensionară, fostă infirmieră la spital.

Situaţia nu a fost întotdeauna aşa de grea. Am avut apartament, dar, într-o criză de nebunie, băiatul a dat foc casei. După incendiu, m-a obligat să vînd apartamentul şi mi-a luat banii. Am rămas cu cîteva lucruri, cu care m-am mutat în garsoniera unei prietene, unde am stat cîţiva ani. Cînd a vîndut garsoniera, în luna mai a acestui an, am fost nevoită să mă mut. Fata mea ne-a primit să dormim în garsoniera ei, ca să nu rămînem pe drumuri. Ne este foarte greu, pentru că ginerele meu nu este de acord să stăm la ei. O cresc pe Izabela de la 11 luni, ca pe copilul meu, în dorul băiatului meu„, a spus Elena Iurac, bunica Izabelei.

Ca să iasă din această situaţie, bunica şi-a pus nădejdea în închirierea unei locuinţe sociale. „Din pensia pe care o am, aş putea plăti o chirie mică şi ne-am putea descurca amîndouă. Nu avem nevoie decît de un acoperiş„, a spus Elena Iurac. Romaşcanii care cred că o pot ajuta pe Izabela şi pe bunica sau autorităţile responsabile de soarta persoanelor aflate în dificultate se pot adresa redacţiei „Ziarului de Roman”.

COMENTARII

WORDPRESS: 0