Coral psalmic, ca baghetă, un penel

Să fii mereu pe schelele vecine cu cerul, răstignit pe spate şi cu penelul plin de curcubeie în penumbra unor bolţi sixtine, spre a le dumnezei cu fresce, restaurate sau de primă oară, ca după coborârea de pe ele să mângâi o fărâmă de hârtie cu vârfuri intime de peniţă ca grafii, e ca şi cum Homer al vastelor epopei eline, întors din Agora acasă, ar fi compus haiku-uri. Aşa precum Maestrul Romeo Andronic, de baştină de pe meleaguri muşatine, blagoslovit a fi zămislitor şi restaurator de pictură bisericească, ne dăruieşte, în aceste zile, la „Arta” de la Roman, bucuria de a-i preţui câteva din „peniţele” sale.

Romeo Andronic

În prima parte, denumită „Cartea Psalmilor”, grafica sa se opreşte la acel grupaj apoteotic, atribuit lui David şi purtând denumirea de mai sus. Similar cu „Cântarea Cântărilor” lui Solomon sau „Apocalipsa şi Psalmii” – toate trei apartenente Bibliei – s-au constituit în teme de inspiraţie şi pentru arta laică. În literatura română, întâlnim unele reluări ale suitei lui David, din care acea a unui Episcop de Roman cu secole în urmă, Dosoftei, s-a impus şi istoric, şi artistic. E o reluare ce ajunge la opt mii de versuri. Se poate vorbi, de asemenea, şi de prezenţa Psalmilor în aerata artă a muzicii.

Acum suntem în atelierul plastic al lui Romeo Andronic.

Deşi, la origini, „Cartea” transmite măreţia solemnă, barocă, a unui „Ave”, aici ei devin paşi de peniţă. În jur, tăcere. Grafia lor duce simţirea noastră la un şoptit de liră, sau de harpă. Acum, „David” de azi şi plasticianul dintotdeauna, deşi respectă suita biblică a spuselor ei ca Psalmi, ca pe un Decalog, sortit „să fie” larg, el conferă fiecărui „Salve” un spaţiu propriu, cu independenţa sa, precum, sub bolţi aflat, delimitează fiece subiect „la locul lui”, încât, în „Expo”, ne întâlnim nu cu o „Carte a Psalmilor”, ci doar cu „Psalmi”, luaţi din „Cartea” lor. Artistul, atât de obişnuit cu ambianţa sacră a bolţilor pictate de el, după ce coboară de pe schele, îşi adună grupajul grafiat, inspirat de un fragment din Biblie, şi deschide cu el o Expoziţie într-un Muzeu de Artă. Un dialog ales între Pământ şi Cer, acesta din urmă venind, firesc, între oameni. Un miniaturism ce compensează pensulaţiile înalte, parietale amândouă.

În salonul următor, grafia sa îşi aduce curcubeul lângă ea. Autorul, acum ieşit afară dintre zidiri, admiră norii, cerul, nesfârşitul. Dacă pe schele sau în Psalmi, penelul sau peniţa îl oscilează mai restrâns în limitele unei „perspective primplanice”, acum coregrafia celor două se desfăşoară când spre înalt, sau înspre părţi, când între animalierul de pe Terra, sau îndrăzneala unor munţi înalţi şi prea stâncoşi. Atent mereu la zidirile cruciforme ale Bisericilor, autorul trăieşte şi intim, şi creativ, solemnitatea simetriei, care, împreună cu spirala, se constituie într-o „ecuaţie cu două necunoscute”. Prima cuminţeşte, a doua evadează.

Romeo Andronic e pentru statornicie. Azi e o cuminţenie, şlefuită la dimensiunea vârfului de peniţă. La rostogolirea de neoprit a Lumii, omul încearcă să o mai oprească. Nu reuşeşte fizic, ci doar spiritual şi, mai ales, prin Arte şi Religii. Prin ele, Cerul e adus pe pământ , iar dialogul lor cu noi dă sentimentul că şi-au oprit zborul.

Precum creaţia Maesturlui Romeo, care-i cu noi, e lângă noi, e pentru noi.

Articol realizat de Gheorghe A.M. CIOBANU