Prima paginăInedit

Clubul pensionarilor „tablagii”

Dimensiune text

De mai bine de 25 de ani, pensionarii din oraş se întâlnesc să joace table în părculeţul de lângă Biserica Armenească. Ei îşi doresc ca în oraş să fie înfiinţat un loc al lor, în care să poată petrece un timp în aer liber.

În părculeţul de lângă Biserica Armenească îşi are sediul cel mai mare club al pensionarilor „tablagii” din oraş. Sediul este neoficial, aşa cum este neoficial şi clubul, dar, în ciuda faptului că nu există un document care să consfinţească îndatoririle şi beneficiile, clubul reuneşte, seară de seară, câteva zeci de pensionari. Unii vin cu câte un nepot de mână – uitat rapid în leagăn, de îndată ce încep să bată zarurile -, motiv în plus de a fi nelipsiţi de la ediţiile de fiecare seară ale „campionatului”. Mulţi vin, însă, doar de plăcerea de a schimba o vorbă cu colegi de generaţie, de a juca o partidă de table sau, măcar, de a chibiţa de pe margine.

table 02„Bunicu’, bunicuuu’, mi-e sete!”, strigă un puşti cocoţat pe marginea de ciment a gărduţului din spatele leagănelor, care separă spaţiul de joacă al celor mici de „spaţiul de joc” al celor mai vârstnici. Bunicul îl aude, dar miza care apasă asupra aruncării zarurilor e mai puternică decât setea nepotului. Îi arată unuia dintre chibiţi rucsacul cu provizii cu care a venit de acasă şi sticla ajunge, din mână în mână, la băieţel. Aşa cum se cunosc între ei, îşi cunosc şi nepoţii.

” Nici nu mai vorbesc cu voi. Eu v-am adus table noi, lucioase, de la bâlci, şi voi, uite ce mi-aţi făcut. Mă daţi afară”, comentează, în timp ce se ridică de pe bancă, un moşuleţ sprinten. Tablele or fi ale lui, dar regulile sunt ale „clubului”. Cine pierde lasă loc pentru următorul. Meciurile se ţin lanţ pe trei bănci. Combatanţii stau călare pe bănci, aplecaţi deasupra zarurilor. De jur împrejur stau cei care aşteaptă, cuminţi, să le vină rândul. Nu se dau bonuri de ordine. Se joacă în ordinea sosirii în părculeţ.

„Se joacă table în parcul de la Armenească de vreo 25 de ani, de când primarul de atunci a pus mesele astea de tablă şi a vopsit pe ele table de şah. Pe atunci mai jucau oamenii şi şah, dar cei mai mulţi veneau pentru table. Cu timpul, s-au adunat tot mai mulţi, nu doar cei care stau în zonă. Este un bătrân care vine din Smirodava, iar unul vine, nu chiar în fiecare seară, cu motocicleta, de la Horia”, îmi explică domnul Vasile, în timp ce chibiţează. A ieşit repede din joc în seara asta, nu i-a intrat zarul. „Nu-i mare filozofie, e vorba de noroc. Trebuie să ştii şi nişte şmecherii, să te orientezi, dar, dacă nu-ţi vine zarul, nu ai ce face cu ştiinţa”, concluzionează el. Dar face bine la spirit, te relaxeaxă. Asta, dacă nu pui orice zar la inimă, cum s-a întâmplat nu de mult, când unul dintre participanţi, cunoscut ca fiind „ofticos”, a strâns cutia, a pus-o în geantă şi a plecat acasă, nemulţumit că nu a câştigat.

La una din mese nu se joacă doar de plictiseală. Se joacă cu banul jos. Acesta e moftul lui nea Ion, fost lucrător în comerţ la viaţa lui, care joacă pe bani. Un leu linia şi doi lei marţul. „E mai mult adrenalina decât banul. Da’ când ştii că ai de câştigat mai mult decât gloria, e mai antrenant”, justifică el miza. Și participanţi se găsesc.

O singură nemulţumire au cei care zornăie tablele în parc. Lipsa de maniere a tinerei generaţii. A tinerilor care, mai pe seară, după ce copiii pleacă acasă, pun stăpânire pe băncile din parc. „Ăştia distrug totul, strică băncile, fac gălăgie. Vin cu sticle de bere, cu muzică tare. Degeaba se repară aici şi se dă cu vopsea, în fiecare an, dacă se strică tot. Nu ştiu nici de frică, nici de ruşine”, spune nea Vasile, îngrijorat că ar putea pierde unul dintre puţinele locuri de distracţie pentru pensionari. „Ar fi bine dacă s-ar amenaja şi pentru noi un club special, în aer liber”, spune nea Vasile, în asentimentul colegilor „de club”. Până la clubul în aer liber, pensionarii îşi dau întâlnire în continuare în parcul de la Armenească, la a mia rundă a „campionatului” de table.

Partajează articolul

COMENTARII

WORDPRESS: 0