A se scrie romane, la această răscruce de veacuri şi de proliferări stilistice constituie, pentru scriitori, o expediţie spontană, iar pentru cititori, o necesitate compensatorie. Este un gen literar cu funcţie de „loc geometric”, de medie dinamică între „planeta se grăbeşte” şi „citesc, deci exist”. Manifestările evolutive şi revolutive ale omenirii contemporane se resimt, cum e şi firesc, în „anatomiile” multidiverse ale genului. De aceea căutăm şi parcurgem cu mult interes recenta apariţie de acest gen, la „Crigarux”, a romanului „Singuri”, al nemţeanului-romaşcan Laurian Ante, cunoscut, de multă vreme, ca un original poet, prozator, publicist şi scenarist.
Întîlnirea cu acest volum „de poche” ne oferă un „du-te, vino”, firesc şi dorit, pe coordonatele complexe are vieţuirii noastre contemporane, o poposire, „din mersul trenului”, pe o „Insulă a lui Euthanasius”, pe care şi aici, ca peste tot în lume, stăpîneşte liniar neiertătoarea ecuaţie a lui „tinereţe… cu bătrîneţe şi viaţă… cu moarte”, împletită organic cu cealaltă legitate a fiinţării care, implacabil, domină „cer şi aştri”: iubirea.
În principal, personajele centrale ale romanului se reduc la „un bărbat şi o femeie”, ca să reiau titlul unui film de neuitat al lui Lelouche, la acel cuplu-simbol al protoplasmei umane, reprezentat aici, autobiografic, prin Barbu şi Norica. Un cuplu care se constituie, încet, mai mult raţional decît prin pasiune, fiind însoţit mereu de un „memento” calendaristic: vîrsta lor de amurg. Dar, prin ei, cu o firească naturaleţe, se trece repetat la pluralul social, de la familie la popor şi popoare, de la evenimente la atribut naţional. Dacă ei doi se evidenţiază ca fiind binomul central al lucrării, în schimb latura comunităţilor rămîne a fi „ecranul lat” al portretizării şi analiticului scriitoricesc, şi unii, şi alţii fiind creionaţi „la obiect”, prin cîteva linii doar şi prin raportarea, de „sens unic”, la esenţe monovalente. Aşa restrîns cum e, romanul cuprinde în el coridoare întregi de profile psihologice, singulare sau de grup, trasate în tuş şi de loc în penumbră. De peste tot, liniile scriiturii converg, însă, spre „prim-planul” desfăşurării poetico-epic a romanului, spre acei „ultimi fiori”, plini de pudoare, ai celor doi, fiori ce au în ei diafanajul celor care, odinioară, au fost „primii”.
Subiectul, o îmbinare firească de fapte ale prezentului, interferate cu trimiteri spontane comentative la momente din trecut, se constituie ca un suport, ca o motivaţie în a se desfăşura analize critice sau a se formula aprecieri sentenţioase asupra acelor segmente de istorie ce au reprezentat biografia celor două personaje principale. De aici şi această anatomie pendulatorie a romanului, acest quasicolaj dintre o linie restrînsă a fiinţării lor în prezent şi o suită, în aparenţă întîmplătoare, de bucle colaterale, mai largi şi mai analitice, trimise asupra unui trecut individual. Și prezentul, la rîndul lui, cunoaşte o developare duală, fiind o îmbinare decentă de realism şi prudenţă.
Dacă el se referă la coexistenţa romantică a celor doi, sau declanşîndu-se în „puneri sub lupă” neiertătoare, atunci cînd subiectul de sub lentilă este realitatea actuală din societatea noastră. E o interferenţă atrăgătoare între strigătul demascator, de „baricadă” chiar, al unor momente raţionale şi acele opriri, fugare, dar convingătoare, proustiene chiar, făcute asupra trăirilor sufleteşti proprii. Moartea celei de-a doua soţii a lui Barbu e o străfulgerare extraordinară.
Condeiul autorului are o personalitate proprie şi nu de similitudine. Preferinţa pentru dialog, interior, de reconstituire, sau dualic, conferă lucrării o apropiere deosebită de probabilitatea unui scenariu. Citind romanul, ascultăm, parcă, desfăşurarea neîntreruptă a unei „sonate pentru vioară şi pian”, cu pasaje alternative, cînd la două corzi, cînd cu claviatură singură, cînd amîndouă în dialog. Încărcătura de intelectualism şi luciditate a solicitat autorului mînuirea unui spirit de observaţie, mereu alert, ceea ce a conferit acestor pagini nota de realism, atît de caracteristică literaturii contemporane. Nu de puţine
ori, pe parcursul lecturii, domină impresia că manuscrisul romanului ar fi textul notat concomitent cu audierea unei casete, imprimată cu cîteva zile mai înainte, „pe viu”.
Un miniroman cartezianic, ţesut din „abscisele” multiplelor trimiteri colaterale şi din „ordonatele” unor repetate incursiuni în adîncimile sufletului omenesc. O împletire neobişnuită de cotidian epic şi de acele „cortine” finale versificate, conturîndu-se, parcă, germenii unei „prosa dell’arte”. Un fragment spontan de viaţă, trăit, în „Tristeţea duminicilor”, de către doi oameni „singuri”, apartenenţei şi ai acestor „treceri” ireversibile ale existenţei.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna august 2001
Comentarii 0
Discuția cititorilor despre acest articol