Prima paginăCultural

Ce citim

Dimensiune text

George Maior l-a adus pe Bismarck în România

 

Cînd ești mandatat să gestionezi activitatea unei instituții de prim rang, cu un grad sporit de complexitate, ai de ales dacă te vei rezuma strict la îndeplinirea unor proceduri tehnice pe care le solicită respectiva funcție sau vei căuta să te instruiești și să instruiești continuu. Fără să vreau să fiu revanșard, simt să răspund, în debutul scrierii mele, unor comentarii malițioase, făcute de către persoane nu lipsite totuși de carte. La diferite apariții editoriale, acestea își activează instinctul dezbinător, din păcate tot mai familiar societății noastre, și devenind retorice, se întrebă cînd mai are un om cu o funcție importantă timp să scrie? În subsidiar, aceiași oameni revendică însă o societate normală, a echilibrului și a corectitudinii, în raportul dintre oamenii politici și cetățean sau între cei care dețin funcții de mare răspundere și cei care contribuie la viabilitatea statului prin taxe și impozite. In aceste condiții, n-am avut cum să mă feresc a mă întreba unde este onestitatea unei astfel de abordări. Unde este șansa dată celui care vine să propună un alt mod de a construi o societate?

La cei 44 de ani, George Cristian Maior are deja multă experiență. În domenii foarte importante, cum ar fi relații internaționale, diplomație, apărare și securitate națională, ambasadorul român deține abilități care nu-i pot fi puse la îndoială. Cam o dată la doi ani a publicat sau a coordonat o carte sau un studiu care însuma experiența dobîndită pe un anumit palier de activitate și noile idei propuse pentru conservarea a ceea ce societatea românească are bun, dar și depășirea unor obstacole care păreau imposibil de traversat.

Scriu despre un om prudent, discret, căruia îi repugnă tarele comportamentului balcanic, al înțelegerilor pe sub masă sau la crîșme, care poate părea uneori rătăcit într-un peisaj însetat de rezultate imediate. Un strateg care a înțeles însă că nu te poți opune „mersului lucrurilor” clamînd intelectualismul și ridicînd nejustificat ștacheta sau, mai exact, distanțîndu-te de cei care n-au avut șansa ta în viață. Clujeanul a lăsat ambițiile personale de-o parte, alegînd de șase ani să trăiască în anonimat bucuria unor reușite care îți generează acel sentiment de a fi mîndru că ești român. O trăire pe care mulți au uitat-o sau pe care unii nu au perceput-o niciodată.

Maior este omul obișnuit să caute soluții la anumite probleme actuale, atît in istorie, cît și în literatură sau în alte domenii, care la prima vedere nu au de-a face cu activitatea propriu-zisă dintr-un anumit moment. În timp, vom descoperi care a fost rațiunea pentru care s-a entuziasmat cînd a citit cartea publicată în 2011 de Jonathan Steinberg (Oxford University Press), sugerînd editurii clujene Eikon cumpărarea licenței și traducerea biografiei în limba română.

Intuim că ambasadorul a vrut să ofere exemplul unei personalități hotărîte, cu un spirit unificator dar și cu rezultate, tocmai cînd bibliografia de specialitate din România avea mai mare nevoie de așa ceva. Mergînd în substratul unui mod de a gîndi, îmi permit să presupun că directorul Serviciului Român de Informații a vrut mai întîi să pună pe cît mai mulți intelectuali români sau oameni care fac politică în fața unei provocări, aceea de a înțelege care trebuie să fie rolul în istorie al unui adevărat om de stat. De altfel, în finalul prefeței, George Maior ne invită să tragem măcar minime învățăminte despre experiențele unor oameni ca Bismarck, diplomatul considerînd că numai așa ne vom realiza limitele, dar totodată vom descoperi posibilitățile care se deschid, scopul final fiind acela de a schimba lucrurile în bine.

Cartea „Bismarck: o viață” este astfel prefațată pentru cititorii români de către profesorul de relații internaționale, George Maior. Lucrarea este împărțită în 11 capitole: I. Autocrația lui Bismarck; II. Bismarck: născut prusac și ce înseamnă acest lucru; III. Bismarck: „Juncherul nebun„; IV. Bismarck se reprezintă singur, 1847-1851; V. Bismarck diplomat, 1851-1862; VI. Puterea; VII. „I-am înfrînt pe toți!Pe toți!„; VIII. Unificarea Germaniei, 1866-1870; IX. Începutul declinului: liberali și catolici; X. „Casa de oaspeți a evreului mort„; XI. Trei împărați și decăderea lui Bismarck; Concluzii. Moștenirea lui Bismarck: sînge și ironie. Traducerea lucrării este realizată de Diana-Mădălina Ivan, Sorin Ralea și Mihaela Spătaru.

Fără îndoială autorul „Noului Aliat” a simțit că literatura de specialitate are nevoie de biografia cuprinzătoare a mai multor personalități care au jucat un rol pozitiv, determinant în istorie, din nevoia de a oferi modele care să influențeze în mai bine modul de a gîndi a cît mai multor decidenți sau viitori decidenți. Să ținem seama totuși că bibliotecile de la noi din țară nu sunt sărace însă în biografiile unor personaje care au jucat un rol malefic în istorie. Primii care îmi vin în minte sunt Hitler și Stalin.

În definitiv, prin ce s-a remarcat Bismarck în istorie? Ne răspunde chiar autorul prefeței, care ni-l descrie ca pe un adevărat om de stat, prin faptul că s-a putut ridica deasupra circumstanțelor istoriei, a opiniei publice, a partidelor și chiar a societății, în realizarea unor scopuri extraordinare pentru o țară și pentru un continent – Europa.

Personalitatea lui Bismarck este fascinantă, dat fiind contextul politic în care acesta a trăit. După ce a condus Prusia 28 de ani ca prim-ministru (1862-1890) și prim-cancelar (1871-1890) al Imperiului German, iuncherul a reușit să facă din Centrul Europei, caracterizat printr-un conglomerat de state mici și mijlocii, cea mai mare putere militară și industrială de pe continent. Pentru a înfăptui acest deziderat, Bismarck a avut nevoie de nouă ani, o iscusită „diplomație de cabinet” și niște războaie. Enciclopedia Britanică consacră pagini întregi personalității prusacului, descriind contextul venirii lui Bismarck la putere tocmai în momentul în care ordinea socială și externă trebuia apărată pentru a putea împiedica haosul descris de Hobbes drept „lupta tuturor împotriva tuturor„.

Politica nu este o știință bazată pe logică; este capacitatea de a alege întotdeauna, în fiecare instanță, în condiții care se schimbă constant, soluția cea mai puțin dăunătoare, cea mai utilă, sau politica este mai puțin o știință și mai mult o artă. Nu este un domeniu care poate fi învățat. Trebuie să ai talent pentru politică. Chiar și cel mai bun sfat devine nefolositor dacă nu este pus în practică corespunzător„. Acest citat este ilustrativ în ceea ce privește modul de a gîndi al fostului prim-ministru prusac. A ajuns la putere într-un context aparte, după ce Wilhelm, care dorea o reformă a armatei, a intrat în conflict cu Camera Deputaților, dizolvînd parlamentul de două ori. Înfrînt de parlamentarii liberali, împăratul le propune un compromis. Din acel moment, destinul Prusiei și implicit al Europei se schimbă ireversibil. Bismarck nu venea însă din postura unui necunoscător al orînduirilor statului. Premergător celor aproape trei decenii cît a condus Prusia, Otto von Bismarck acumulase deja 11 ani de experiență în politica externă. Cariera sa a influențat și alte personalități importante, precum Winston Churchill sau Henry Kissinger, și ei rămași în spectrul pozitiv al istoriei, ca oameni de stat, avînd pregnante veleități de pacifiști.

Spre finalul cuprinzătoarei prefețe pe care a scris-o ediției pentru limba română a cărții „Bismarck:o viață„, profesorul Maior încearcă din nou să ne îmbuneze sufletele, introducînd poezia, așa cum adesea o face în lucrările sale. „Incertitudine„, probabil cea mai căutată carte de relații internaționale în 2010, scrisă de directorul SRI, cuprinde în paginile sale patru poeme care oferă importante răspunsuri, marcate de o simbolistică puternică.

G. Maior surprinde versurile de care se folosește Bismarck într-un discurs, în care vroia să demonstreze slăbiciunea sentimentalismelor în fața criteriilor utilitare, citînd din unul dintre părinții poeziei germane, Friedrich von Schiller: Încet, șovăitor, cu lacrimi temătoare / Am scos sabia-cuprins de-un conflict interior, / În timp ce alegerea era a mea. / Cuțitul ucigaș este ridicat pentru inima mea! Versurile erau folosite ca argument într-un discurs, adresat adversarului politic, conservatorul Otto Manteuffel, fost prim-ministru. Bismarck vroia să-i demonstreze astfel conservatorului necesitatea practică a războiului cu Austria, care în trecut fusese un prieten al Prusiei, dar care în acel moment devenise un dușman al intereselor prusace. Iată deci ce lecție de civism politic întîlnim în confruntările de idei, încă din urmă cu mai bine de un secol și jumătate. Poate că și aceste exemple ar trebui să ne pună serios pe gînduri, atunci cînd analizăm de ce băltim în anumite conflicte pe care nu le putem depăși.

 

Flaviu Predescu,

Redactor șef al revistei Intelligence, editată de SRI

 

Nota redacției: Domnul redactor șef al publicației Intelligence, editată de Serviciul Român de Informații, a făcut precizarea că lucrarea „Bismark: o viață” face parte dintr-o colecție dedicată marilor personalități istorice care au schimbat destinul unor popoare, urmînd a ne fi relevate personalitățile lui Machiavelli, Richelieu și Troțki.

Partajează articolul
Articol mai nou

COMENTARII

WORDPRESS: 0