Campioanele de la canton

Şase copii orfani de tată au crescut în locuinţa de serviciu din cantonul de lângă gara Săbăoani. Toţi cei şase copii şi-au găsit drumul în viaţă, oferind o lecţie de demnitate şi voinţă.

Adriana Botezatu este în clasa a XII-a, la Liceul cu Program Sportiv. Una din cele mai bune eleve, premiantă în fiecare an. Face handbal şi, pe lângă sport, participă cu plăcere la toate concursurile şi proiectele în care este antrenat Liceul cu Program Sportiv. În catalog are aproape numai note de 10. Cele câteva note de 9 sunt la limba franceză şi la limba engleză. Limbile străine nu au fost niciodată punctul tare al Adrianei. Maria Botezatu este în clasa a XI-a, la acelaşi liceu, face handbal, iar profesorii nu au avut niciodată motive să se plângă de ea. Nicoleta Botezatu, clasa a VI-a la aceeaşi şcoală, a început să facă sport şi se bate cu succes pentru titlul de cea mai bună elevă din clasă. Toate trei sunt surori, sunt cei mai mici din cei şase copii care au crescut în cantonul izolat de sat, de lângă gara din Săbăoani. Toţi cei şase copii pot preda oricând o lecţie de demnitate şi voinţă.

Știu ceasul după mersul trenurilor

Cantonul a devenit locuinţa familiei Botezatu cu 19 ani în urmă, când tatăl lor a fost angajat la CFR. Acum 12 ani, tatăl lor a murit, lăsând în urmă şase copii, din care cel mai mic de aproape un an. Rămasă fără niciun sprijin, mama s-a angajat la gara din Roman, iar copiii s-au crescut aproape unul pe altul. Cinci fete şi un băiat.

„Am fost nevoiţi să ne descurcăm singuri. Mama trebuia să meargă la serviciu, pentru că, altfel, am fi rămas fără niciun ban. Treburile de acasă sunt împărţite între noi. Gătim, spălăm, facem curăţenie, avem o mică grădină în jurul casei, unde punem legume, şi tot noi ne ocupăm şi de grădină. Casa nu are apă curentă, suntem nevoite să aducem de la o fântână aflată în apropiere. Dacă nu am fi ordonate, nu am putea să o scoatem la capăt”, povesteşte, simplu, Adriana, cum e să fii copil şi să ţii o casă.

Înainte de a învăţa să citească ceasul, fetele Botezatu au ştiut orele după şuieratul trenului. Casa lor e foarte aproape de gară, aşa că pot spune cu exactitate cât e ora după rapidul de Bucureşti sau acceleratul de Suceava. Tot cu trenul fac şi naveta către şcoală, cele trei fete mai mici, sau spre Iaşi, la facultate, cum e cazul Ioanei, care are un master în biologie.

„Am învăţat la şcoală la Săbăoani, până când – eram în clasa a V-a – a venit un domn profesor de la Liceul Sportiv care căuta copii talentaţi la handbal. Mi-a spus că am calităţi şi am vrut să încerc. După mine a venit şi Maria, care era cu un an mai mică, şi, apoi, şi Nicoleta”, spune Adriana.

Rigoarea şi programul de acasă le-a ajutat şi în sport şi să facă faţă programului.

„Mai greu e atunci când am ore de la 7. Atunci vin cu trenul de 5 şi jumătate. Ajung la şcoală puţin după ora 6. Am timp să mai repet lecţiile, mai citesc până încep cursurile. Mai greu e pentru sora mea mai mică, care învaţă după-amiaza şi, iarna, când are ore până la 5, trebuie să vină pe întuneric până la gară”, povesteşte Maria.

„Îmi place să fiu cea mai bună”

Cu câteva luni înainte de examenul de bacalaureat, Adriana şi-a făcut deja planuri de viitor. Ar vrea să dea examen de admitere la Agronomie, la specializarea Controlul şi siguranţa alimentelor, sau la Medicină veterinară.

„Este un domeniu de viitor, care mă atrage. E obligatoriu să am o medie care să-mi permită să intru la buget şi să pot accede la o bursă, altfel nu-mi pot permite să fiu studentă. Nu cred că voi continua să fac sport de performanţă. Sportul va rămâne pentru mine doar o pasiune, pentru că, atunci când fac un lucru, vreau să îl fac cum se cuvine, să fiu printre cei mai buni”, mărturiseşte Adriana.

Un crez care a ajutat-o pe ea, şi pe surorile sale, să fie campioane. Nu doar în sport şi la şcoală, ci într-o competiţie mult mai dură, cu greutăţile pe care destinul le-a pus în drumul lor.