„Ave, Magister”

Maestrul legendar al timpurilor noastre, Sculptorul Ion Irimescu, trăieşte acum, în acest amurg de solstiţiu, plenitudinea de Columnă a unei Clepsidre Centenare. Demiurgul moldav, prin harul căruia împietritul devine cînt, iar gîndul, aripă, zăboveşte, în aceste zile de Faur, pe încă o treaptă a unor Propilee, la capătul căreia strădania se îmbracă în bronz, iar clipa, în dăltuire seculară.

Creaţia Maestrului Irimescu închide în ea, asemeni unei constelaţii aparent imuabile, marele clocot al vieţii, retras în adîncimile imperceptibile ale formelor şi care izbucneşte, apoi, indirect, întruchipat într-o imensă lume de semnificaţii. Abia după cunoaşterea, în întregime, a acestei creaţii se surprinde tăcuta şi multipla pulsaţie a acesteia, zbaterile paralele care aleargă, fără oprire, între perechi de tendinţe contrarii.

O primă întîlnire cu ele o constituie pendularea între cer şi pămînt, între zborul pe o verticală ce sfidează atracţia, măreşte distanţele şi desenează arcade, alături de chemarea liniştitoare a adîncimilor, dătătoare de statornicie şi aşteptare. Se surprinde, apoi, sinusoida obsedantă dintre suprafeţele mate şi acelea finisate pînă la scînteiere, dăruindu-se, astfel, retinei noastre, cînd avalanşele, fără oprire, ale unor fotoni, cînd semnificaţia purificată a realităţii. Să reţinem, în continuare, discreta pulsaţie dintre simetrie şi desimetrizare, reducerea alternativă a parului la impar, a ceea ce există ca binom la rămînerea simbolică a unui singur dat, amîndouă coexistînd firesc şi unitar. Întîlnim, de asemenea, acea repartizare diferită a materiei, cînd ascultînd de proporţiile obiective ale naturii, cînd resfirîndu-se în prefigurări inedite, determinate de motivaţia subiectivă a autorului, şi ajunse, uneori, la frontiera cu nonfigurativul.

Ion Irimescu (1903 – 2005)

Să amintim, apoi, ca pe o ultimă formă de manifestare a acestor pulsaţii, acea metodă de a structura materialul, uneori în forme care se visează singure, separate de întreg şi în subcomponente independente, alteori în însumări absorbante, în care se alătură personaje şi corpuri diferite.

Eroul dominant al plăsmuirilor sale rămîne omul, în diversele ipostaze ale vieţii acestuia, de la mit la revoltă, de la candoare la mamă, de la aşteptarea frumosului la frumuseţea artei. Fiinţa umană sălăşluieşte într-un corp ce năzuieşte spre cer, un corp la care spiritualitatea se distanţează liniar de biologic şi germinativ, iar umerii se transformă, verticalic, în postamente sănătoase, pe care să se sprijine coloanele unei imaginare arcade cu funcţie de aureolaj. De cele mai multe ori, întruchiparea de humă a omului e redată în puritatea ancestrală a nudului care, asemeni unui cristal, lipsit de drapaj şi funcţionalitate, absoarbe în el oceanul de veşnicie. De aceea, repetata temă a maternităţii se prefigurează acum mai mult ca o partenogeneză, ca o succesiune florală, singulară şi tăcută, nefiind precedată de zbuciumul elevat al iubirii, sau de determinismul unei genetici binomice. Fecunditatea femeii are în ea ceva sacru, o prelungire contemporană a unor mituri la care întrebările s-au înlocuit cu metafore.

Alături de subiectul renascentist al femininului matern, sculptorul Irimescu desfăşoară şi o foarte largă „Temă cu variaţiuni” asupra unei arte care, prin fluenţa ei, se opune marmurei – muzica. Convertirea vibraţiilor curgătoare în încremenirea sculpturalului constituie o faţetă inedită a creaţiei sale, reuşind să alăture, într-un acelaşi aliaj, două lumi spirituale cu „puncte de topire” atît de îndepărtate. Imaginîndu-ne că am auzi, pentru cîteva clipe, în tăcerea de catedrală a „Muzeului Irimescu”, această îngemănare de piatră şi aer, am trăi înfioraţi miracolul straniu al unei „Schubertiade”, la terminarea căreia am răspunde prin tăcerea unor palme neputincioase de a mai aplauda.

Ion Irimescu – „Muzica”

La fel de obsedantă este tratată, în creaţia irimesciană, şi tema devenirii. Întreaga sa operă se situează la frontiera dintre statornicie şi zbor, într-o lume în care, parcă, o „Cuminţenie a pămîntului” se metamorfozează în „Pasăre măiastră”. Direct sau indirect, simbolul neiertătoarei clepsidre apare mereu, vorbindu-ne despre o rostogolire care, deşi oprită acum pe loc, a fost, parcă, zăgăzuită prea tîrziu, aşteptîndu-se cu înfiorare ca în timpul ce va veni să-şi desfacă din nou aripile ei largi. Sculptura nu evadează spre stele ca muzica, ci ea absoarbe nesfîrşitul acestora, transformîndu-l în întruchipări perfecte.

După întîlnirea cu sculptura Maestrului Irimescu, rămîi cu credinţa că harul acestuia scoate statuarul din lumea sa imuabilă spre a-l reda devenirii, că, asemeni unei legende, întruchipările sale de materie coboară, noapte de noapte, de pe soclul lor de tăcere şi se dăruiesc mirajului galactic al zborului după care, odată cu revenirea zorilor, se reîntorc la cuminţenie, purtînd însă cu ele nostalgia de nepotolit a cerului.

Preţuire perenă şi gînd de urare pentru acela care a oprit, pentru noi, mişcarea venită din stele şi ne-a umplut sufletul cu nemărginirea tăcută a ei. Aleasă preţuire Dăltuitorului fălticenean care, împreună cu devenirea lumii, a zămislit, în tăcere, o clepsidră fără de nisip, a cărei unduioasă cupă s-a întors astăzi pentru cea de a o suta oară şi a cărei pulbere imponderabilă era deja convertită, încă de la începuturi, în rocă de forme şi gînduri de bronz.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna ianuarie 2003