„Aşteptîndu-l pe… Cain”

Adept consecvent al acelei formule, respectabile în istoria omenirii – baricada de după perdea a „Sturm und Drang”-ului goethian – scriitorul Ante redă şi retrăieşte, singular şi cruciadic „cu spada trasă, dar fără adversar, sindromul genetic a lui Cain. O „spadă” admirabilă stilistic, restrînsă volumic, dinamică în încrucişările de dialog şi desfăşurată în arcatura intimă a unei aceleiaşi scene.

Epicul, oarecum liniar, realizează, în acelaşi timp, şi o spontană radiografie asupra societăţii contemporane, actuale, a unui azi al prezentului, concentrat, în primul rînd, asupra societăţii autohtone, de lîngă noi, cu trimiteri fugare şi pe mai departe. „Diagnosticul” pe care, cu multă neîmpăcare proprie, îl analizează, e „de salon” şi nu are proporţii de „epidemie”, ceea ce-i permite să întocmească asupra personajelor o suită de „fişe” realiste, suficiente şi operabile social. Indirect surprindem pe „ecran” şi o convingătoare paralelă dintre un Bucureşti de ieri, cu neoromantismul lui antebelic, şi acesta de acum, aleatoric şi agresiv.

În paralel, printr-un pensulaj aspru se redă, în „alb-negru”, imaginea acelei planete, atît de îndepărtată de soare şi care poartă, pe mai departe, numele de „Siberia”. Două lumi, în spaţiul cărora oamenii trăiesc o aceeaşi metamorfoză, de la demnitate la demolare sufletească, de la „homo”, la „homini lupus”.

Romanul romaşcanului autor dovedeşte o elasticitate psihologică foarte largă, pendulînd pe un spectru de o amplitudine extinsă, de la un autobiografism subînţeles şi pînă la personaje dominate integral de „cainabelism”, încadrabile în specia de „homo cainus”. O extrapolare care se părea că e existentă doar în sfera neînsufleţitului, ca materie şi antimaterie, sau ca expansiune şi retracţiune. Dar, pornind de la axioma că „ceea ce e valabil întregului e şi pentru părţi”, la nivel uman ia forme mai complexe de manifestare, ajungîndu-se la „binomul singuratic” de „Cain şi Abel”, un binom ce „tinde” spre monom şi pe care autorul îl surprinde atît de bine, mai ales prin faţeta tendenţială a acestuia. De aici şi nota caracteristică a romanului antelian, aceea de a fi un „roman-asimptotă”, un „Abel spre Cain”, un „i” fără punct deasupra, ceea ce dă lucrării un plus de atractivitate şi de viziune estetică contemporană. Iată-ne porniţi, în secolul abia trecut, de la „Aşteptîndu-l pe Godot” al lui Becket şi regăsiţi acum, la nivel epic, în „Căutîndu-l pe Cain”, al scriitorului Ante. Un Cain care rămîne, pentru totdeauna, în ipostaza de miraj, de „fata morgana”, mergînd mereu cu cîte un pas înainte, asemeni „broaştei ţestoase” a lui Ahile şi care ar fi rămas la fel de „dincolo de orizont”, chiar dacă autorul ar fi apelat la formula mai veche a „romanului-fluviu”.

Pornindu-se de la „dosarul” în cauză, cu caracter de singularitate, al celor doi fraţi biblici, autorul extrapolează la ceea ce „este” intrinsec omenirii, la diferenţierile extrapolante şi la înstrăinarea, tot mai categorică, dintre subiecţii umani, fie că aceştia sînt gemeni, fie de pe continente diferite. Autorul trece, prin aceasta, de la constatare la o neîmpăcată meditaţie, de la existenţă la existenţialism. Un Cain ce a însoţit, întotdeauna, omenirea şi care pare a fi întotdeauna alături de ea, ca un „Mane, Tekel, Fares” genetic, intim şi incurabil.

De aici viziunea, şi de profunzime, dar şi de extensie istorică, pe care antosul, în ipostaze multiple – constată, avertizează, argumentează şi se revoltă – o desfăşoară în paginile dense ale unui miniroman, sau maxinuvelă. Departe de a fi „artă pentru artă”, „Cain şi Abel” e şi o mărturisire epico-artistică a sa, precum îi sînt, de altfel, toate creaţiile anterioare. „Abel şi Cain”, un binom amar al omenirii, pe lîngă care o aceeaşi omenire trece mereu cu nepăsare.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iulie 2004