„Arta Restaurării” şi metafizica ei

Aducerea trecutului material al istoriei, prin descoperirile procesului arheologic, la lumina zilei unui azi, constituie nu numai o întîlnire cu pitorescul acestuia, ci şi o mărturie, superlativ de certă, despre „adevărata faţă” a sa, „adevăr” pentru care şi noul mileniu se frămîntă pe mai departe. De aici necesitatea ca tăinuitoarea litosferă să fie scormonită şi mai mult, pentru ca mereu schimbătoarea hartă a lumii să se statornicească după un ceea ce a fost şi un ceea ce trebuie să fie. Și tot de aici şi admiraţia noastră profundă pentru repetatele expoziţii şi simpozioane, cu o astfel de tematică, pe care Muzeul romaşcan de Istorie ni le oferă mereu, manifestări din suita cărora face parte şi aceasta din urmă: „Arta Restaurării”.

Provenind dintr-o arie mai largă, actualul grupaj, rod deosebit al preocupărilor şi strădaniilor cercetătoarei Otilia Mircea, ni se prezintă ca fiind nişte oaspeţi tăcuţi ai unui odinioară şi care, mai întîi de a veni în faţa noastră, „au cerut”, parcă, să li se „aranjeze” vestimentaţia. Ne întîlnim, astfel, cu primele zămisliri ale trecutului, cu acel concentrism concav al „ceramicii”, primitoare şi păstrătoare a unor fărîme de univers, ca o expresie concretă a verbului „a avea” şi care, în expoziţia restaurativă de acum, transmite, mai mult decît toate celelalte, măiestria unor mîini ce au adunat, la un loc, nenumărate fărîme de geometrie în spaţiu.

Mai autoritare şi mai perene, „obiectele în metal” reţin în ele acele energii umane ce s-au concentrat, cu răbdare de bijutier, asupra unor alcătuiri odinioară festive şi ajunse, apoi, de la un secol la altul, cioburi lucinde, păstrătoare, încă, a unei rezistenţe legendare.

Pornite de la căldura, acum apusă, a vieţii, sînt exponatele din „piele, textile şi hîrtie”, trecute şi ele, mai întîi, prin neiertătoarea devenire a existenţei şi, mai acum, prin meticulozitatea renovatoare a unei fiinţări umane. Dacă la primele două s-a redăruit acelor întruchipări, integritatea, elasticitatea şi intimismul lor primar, la acea din urmă, grija restauratorilor s-a oprit îndelung, artistic şi tehnic, la păstrarea „amprentelor” de timp şi la conturarea atentă a limpezimii arhaicelor înscrisuri. Și, ca o încununare a acestei întîlniri cu un „ab initio” al istoriei, admirăm îndelung acele „obiecte din Patrimoniul bisericesc”, oferite privirii noastre prin deschiderea spirituală de excepţie a preotului Florin Țuscanu, obiecte ce îşi păstrează, direct sau indirect, încărcătura lor de sfinţenie şi har.

Procesul Restaurării, gîndind la natura obiectului şi la valoarea sa intrinsecă, însumează în el faţete multiple de semnificaţii. E vorba de dualitatea unui prezent care conferă, la rîndul său, unui trecut, o altfel de dualitate. Evantaiul de cunoştinţe, atît de desfăcut, al contemporaneităţii, face ca acest retro să fie privit sub un unghi amplificat de complexitate şi de criticism, ele, amîndouă, strecurîndu-se, subtil şi nu declarat, în finalizarea demersului reconstitutiv. În acelaşi timp, însă, prezentul atenuează atent acest plus de informaţii, lăsate doar pentru latura comentativă, spre a se păstra cît mai mult nota de autentic a pieselor. Se petrece, astfel, o însumare în spiritul unui timp trecut, se reface normalitatea de atunci a obiectului şi se vine apoi, cu el, la momentul actual. De aici derivă şi un alt aspect ce trebuie interpretat cu multă atenţie şi care se concretizează în acel plus de contrast dintre un „ieri” al datului istoric şi un „azi” al receptării acestuia, un azi în care evoluţiile şi revoluţiile informaţionale sînt considerabile, dar şi vulnerabile, la tentaţii subiectiviste.

Conul, cu baza sa tot mai deschisă, al cunoaşterii umane, afectează linearitatea în timp a transferului de adevăr, operînd asupra lui un uşor proces de „refracţie” istorică, pe care, însă, actul de restaurare o diminuează pînă la anulare. Există, cum e şi firesc, o diferenţă „delta” între faptul istoric şi imaginea lui actuală, diferenţă a cărui valoare este, în momentul primei constatări, amplificat şi care, apoi, se reduce treptat, mai ales prin restaurare, la dimensiunile sale reale. Deci ne întîlnim cu natura duală a acestui proces, în urma căruia se reconstituie nu numai o structură materială, ci şi conţinutul de certitudine al unui adevăr. De aici necesitatea apelării la creativitate şi măiestrie, la acele atribute care-i conferă acestui act revalorizator, „blazonul” de a fi apropiat de lumea artisticului. Și tot de aici şi satisfacţia noastră de a putea vizita, în aceste zile, o Expoziţie de „Artă a Restaurării”.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna august 2002