„Veniți de luați… Culoare!”

Un nou „Salon de primăvară”, o nouă „Primăvară de salon”. Și Primăvara şi Salonul sunt oaspeţii de zi cu zi ai „Galeriei plastice” din Roman, ştiută de noi toţi ca un „Muzeu”. Și primul anotimp al fiecărui an, ca şi frumosul plastic, amândouă, cuprind în ele ineditul şi creativitate sufletească omenească.

Să apelăm, în comentariul de faţă, la o altă succesiune, mai largă, mai existenţială şi nu la algoritmul estetic, folosit, ca o „regulă”, la oricare vernisaj. Gândind că atât creatorul cu lucrarea sa, cât şi noi, privitorii, ca iniţiaţi în tainele frumosului plastic, dar şi ca „recreatori” ideatici prin receptare, aparţin aceluiaşi „Homo”, acum „aesteticus”, vom pendula, în cele spuse, în perimetrul acestui superlativ-reper.

Prima întâlnire cu „Existentul parauman” o constituie aceea cu lucrări ce s-au oprit la „haosul ordonat” al lumii, redat, direct sau indirect, ca fiinţare imaginară şi descărcat de liric, epic sau dramatic. Și tot în acest summum, putem raporta grupajul de Naturi statice, acele decupaje din cotidianul de lângă noi şi transfigurate prin penel.

Cum e şi firesc, alăturăm la „para” şi însufleţitul fără „iz” de om, acea „natură-naturata”, prezentă acum, în expoziţie, prin sărbătorescul floral, ce îşi ascunde discret metabolismul clorofilian, prin multele instantanee peisagistice – câteva din ele fiind surprinse în parcul muşatin, cu romantismul său poetic, precum şi prin acele creaţii cu tematică animalieră.

Popasul secund, „ecce homo”, ortoumanul, partea umanizată şi acea umană a planetei noastre. Sute şi sute de generaţii din trecut, plus aceasta de acum, au dovedit o continuă măiestrie manolică, de la bojdeucă, la urbanism. Salonul de acum expune, mai mult, astfel de decupaje duale: pe aici a trecut omul. El, trecător, ce a făcut ceva mai de durată. Creaţii de artă, inspirate de creaţii de viaţă. Căi diferite în a se umaniza natura.

O bună parte din Salon ne dăruieşte, abundent, demiurgism de demiurgi. Portrete diferite, de la Voievozi, la anonimi. Reţine mult acea reconstituire bogdaniană, ce surprinde pe unul dintru începuturi, gata din nou să lupte pentru o istorie cu jertfe. Apoi, fără de spade, priviri umane, mâini umane, care ne spun ceva, ce nu vom şti nicând. Un dialog subînţeles, pe o planetă fără atmosferă. Portretele, ce sunt la frontiera dintre vieţuire şi nesuflet, fie penel, fie grafie.

Sculptura, ca cea mai homofilă artă, este prezentă în Salon, prin cele două întruchipări tridimensionale, cu tematici ca „Hristos”: o Crucificare – simbol şi simbolism – ca şi un Cap îndurerat, redat după ce Mântuitorul ar fi şoptit în agonie: „Săvârşitu-s-a!”.

Triadica Expo, comentată, se opreşte la acele lucrări, numite, de noi, ca fiind „metaumane”. Structuri aleatorice, metareale raportate la real, precum şi grupul de interferenţe inedite, nonsubiectuale, ceea ce oferă privitorilor o mare deschidere subiectivă în a le interpreta şi denumi. Se surprind rezonanţe uşoare de etajări sau de pointilism, iar câteva invită a retrăi candoarea plasticii naive.

Reacţii spaţiale, polarizante mult, transmit acele lucrări, care, deşi fragmente mici, materialul optic, când expandează, când se retrage, fără a ajunge spre un punct anume.

La „Artă”, iarăşi, un Salon complex. O Expoziţie la care se intră cu suflul primăverii de afară şi care este, după vizitare, dăruitoare de înţelepciunea toamnelor de gând.

Articol realizat de Gheorghe A.M. CIOBANU