Un „Renascentist” muşatin

Sexacentenara aşezare muşatină de la confluenţa dintre Moldova şi Siret, blagoslovită de istorie a purta numele voievodal de Roman, avea să dăruiască spiritualităţii naţionale şi universale, mai ales în ultimele două secole ale existenţei lor, o impresionantă pleiadă de zămislitori întru cultură, de la pană de cronicari la condeie purtătoare de contemporaneitate şi avangardism, de la dăltuire şi penel, la claviatură şi baghetă. Zăbovirea noastră din acest an o facem la clericul Melchisedec Ștefănescu, „Episcop al Dunării de Jos” şi, mai tîrziu, între 1879 şi 1892, de Roman, membru al „Academiei Române”, al „Societăţii Imperiale de Arheologie” din Petersburg şi al „Institutului de Etnografie” din Paris, precum şi autor a numeroase scrieri, din care amintim: „Cronica Huşilor”, „Notiţe istorice”, „Grigorie Țamblac” sau „Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman” în două volume.

Prin toată această prestigioasă şi multiplă activitate, ne permitem să-l considerăm pe înaltul nostru Ierarh ca pe un deosebit postrenascentist al culturii noastre, un purtător de altitudine al viziunii iluministe autohtone. Și spiritul inovator, ca şi cel de preţuire a unei echilibrări perfecte, nu aparţin unui anumit timp istoric singular, ci ele însoţesc, mai mult sau mai puţin dominante, istoria spirituală a omului european. Oare personalitatea, socială şi demiurgică, a lui Melchisedec – ale cărui rămăşiţe pămînteşti sălăşluiesc, în tăcere, în capela din zona Sfintei Episcopii a Romanului – conchide suficient că ea se însumează fericit în modelul renascentist de spiritualitate.

Astfel, ca slujitor al Bisericii Creştine, a preţuit, într-o măsură armonioasă, şi Cerul, ca şi Pămîntul. A fost ales să reprezinte esenţa uneia în sensibilitatea celeilalte şi s-a dăruit, cu toată fiinţa sa, acestui înalt ideal religios, acela de a întrupa acea fericită consonanţă între Divinitate şi om. O viziune teologică abstractă, împletită superior cu realitatea umană, o îmbinare polarizată, ce ne aminteşte de prezenţa telurică a corpului omenesc existentă, firesc, dar şi spiritual, pe boltirea Capelei Sixtine a lui Michelangelo.

Episcopul Melchisedec a fost, mai mult decît oricine, prin îmbrăcămintea sacră pe care a purtat-o cu sfinţenie, un iubitor de oameni, un purtător sincer, nu numai ideatic, ci şi concret, de umanism, de dăruire, de ieşire continuă în întîmpinarea celor ce aveau nevoie de a simţi, sub paşii lor, calea cea dreaptă. Preţuirea fiinţei umane a răbufnit, de cîteva ori, mai ales în Renaştere, dar, pentru credinţa creştină, ea se constituie şi în esenţă, şi în permanenţă.

Tot într-o aceeaşi credinţă stă şi considerarea nevoii de cunoaştere a omului, cunoaştere pe care Episcopul nostru a rostit-o superior, încît către el au plecat atîtea omagieri şi aprecieri de cel mai înalt rang. Și rugăciunea, ca şi setea de a şti şi sfîntul Potir, ca şi nepotolitul condei i-au însoţit, întotdeauna, cu pasiune şi rodnicie, viaţa. Episcopul şi cărturarul Melchisedec s-au contopit într-o entitate reciprocă, ce constituie şi ea una din trăsăturile superioare ale timpului renascentist.

A preţuit, fără încetare, şi slova, şi lumina, ca şi mlădierea muzicii. Condeiul său a acoperit cîteva mii de pagini, ale căror rînd cu rînd cereau cercetare de fapte şi răsfoire de cronici. A dăruit, apoi, şi Cerului, ca şi privirii oamenilor, întruchipări de formă şi culori, sprijinind, prin înalta sa funcţie, făurirea acestora, toate fiind în preajma Episcopiei şi toate rămînînd pînă astăzi.

S-a contopit, apoi, zi de zi şi rugă de rugă, cu vibraţiile înţelepte şi cuminţi ale cîntării bizantine, desprinzînd cu smerenie din succesiunile de neume, trăirile sacre ale ritualului creştin. O altă treime spirituală care, în spaţiul renascentist, a cunoscut o extindere impresionantă.

Slujitorul nostru întru cele dumnezeieşti s-a dăruit deopotrivă şi raţiunii cerului, ca şi celei pămînteşti şi trăirilor sacre, ca şi demersului ştiinţific, promovînd, în acelaşi timp, ca un ales vieţuitor uman ce a fost, spiritul de universalitate de deschidere iluministă, înspre toate zările lumii.

E un plus de gînd, prin care îl preţuim pe Episcopul Melchisedec şi îl considerăm ca pe un cărturar al Renaşterii româneşti, el reuşind, de minune, să apropie cerul de zbaterile pămîntului, dar să şi înalţe sensibilitatea umană către perfecţiune divină.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna mai 2001