Traiul pe muchie, „la pitici”

Silvia locuiește cu sora, cu fratele și cu părinții, „la pitici”. Așa cunosc locul toți cei care stau prin zonă și așa răspund la clasica întrebare „Unde locuiești?” cel puțin jumătate dintre copiii care frecventează Școala nr. 2 și grădinița acesteia. Tot așa cunosc locul și reprezentanții Poliției, dovadă că locuitorii adresei – care, oficial, este strada Nicolae Bălcescu nr. 140 – nu sunt niște îngeri.

„Pentru mine, a fi fericit înseamnă să merg la școală, să iau note bune, să am aprecierea colegilor și a profesorilor mei”, scria, într-o compunere, Silvia Dobrin, elevă în clasa a VII-a la Școala „Costache Negri”, cunoscută de romașcani ca Școala nr. 2. Poate că rândurile ei, dintr-o compunere stângaci construită, ar fi trecut neobservate dacă Silvia ar fi învățat la altă școală. Dar, în condițiile în care colegii săi s-au rezumat în compunerea despre fericire la bucuria de a asculta manele, după ce ai reușit să-ți umpli burta, și la traiul fără de griji, chiar dacă de pe o zi pe alta, compunerea Silviei i s-a părut profesoarei de limba română – care a făcut „încercarea” cu această compunere într-o clasă în care 95% dintre copii sunt de etnie rromă – ca o rază de soare.

„Mi-am dat seama că sufletele lor nu au fost încă mutilate de traiul în promiscuitate, de sărăcia și de greutățile din fiecare zi, și asta m-a impresionat”, a spus profesoara lor de limba română, Vasilica Aungurencii.

Locul de muncă: la gunoaie

Silvia locuiește cu sora, cu fratele și cu părinții, „la pitici”. Așa cunosc locul toți cei care stau prin zonă și așa răspund la clasica întrebare „Unde locuiești?” cel puțin jumătate dintre copiii care frecventează Școala nr. 2 și grădinița acesteia. Tot așa cunosc locul și reprezentanții Poliției, dovadă că locuitorii adresei – care, oficial, este strada Nicolae Bălcescu nr. 140 – nu sunt niște îngeri. Locul este, de fapt, o fundătură, la marginea orașului. Câteva coșmelii, construite pe rând, după cum pare, lipite una de alta. Aflu că sunt cinci locuințe, la care fiecare proprietar a mai adăugat, după puteri și, mai ales, după necesități, câte o cameră. Acolo locuiesc 89 de suflete, după numărătoarea lui Mihalcea, locuitorul cel mai dispus la conversație. Cel mai mic dintre ei este un bebeluș de două săptămâni, a cărui mamă nu pare să fi împlinit 20 de ani. Cea mai vârstnică este cea pe care toți o strigă Bunica. Cu ani în urmă, ea a cumpărat o bucățică de teren, pe care, apoi, și-au făcut case, lipind câte o cameră, și copiii ei, nouă la număr, și nepoții. Pe cei mai mulți îi cheamă Dobrin, ca pe Bunica. Cu alte nume sunt doar cei „măritați” acolo.

Străini de familie nu sunt. „Nu vin, că îi tăiem cu sabia”, zice Mihalcea, deși, cu puțin timp înainte, îmi spusese că neamul lor e pașnic, sunt săraci și trăiesc de pe o zi pe alta, dar sunt oameni cinstiți și credincioși.

„«La pitici» le zice de la băieții babii, că sunt mai mici de statură”, îmi explică Mihalcea cum e cu numele care ține loc de adresă. Bineînțeles că aluzia la statură nu are nici o legătură cu el. „Eu sunt cumnat cu ei”, mă lămurește. E mai tuciuriu la față decât mulți dintre cei care mișună prin curte, dar e înalt.

Casele nu au gard. Chiar după șanțul care pare să aibă rolul de a despărți proprietatea de drum este toaleta. O dărăpănătură de placaj, cu ușa într-o rână, deschisă spre fața caselor, chiar în mijlocul a ceea ce ar fi curtea. Probabil pentru ca accesul să fie egal din toate părțile și pentru tot clanul.

„Nu avem canalizare, e dezastru. Nici apă nu mai curge. A fost apă la pompă, dar, pentru că nu am plătit, ne-a oprit apa. Suntem mulți și ne ajungea să plătim mult. Acum luăm apă de la izvor. E mai departe”, îmi spune Mihalcea. Mai departe, dar gratis. De fapt, gratis a fost și de la robinet, dacă n-au plătit.

La ora 10 dimineața, curtea e deja plină de mișcare. Din case răzbat manele. Fiecare cu preferința lui. Cei mai îndrăzneți se înghesuie la poză. Alții se ascund după colțul casei când văd camera foto. Trei copilași, care abia au învățat să meargă, doar în tricouri care se opresc pe la buric, sunt plimbați cu rândul într-un cărucior murdar, dar de firmă. De serviciu la cărucior e Vlăduț. Mititel și îndesat, are 12 ani și n-a fost la școală decât un an. Știe să citească pe litere. Destul, au socotit părinții. Nici ei n-au mai multă școală, deci nici copiilor nu le trebuie. Orizontul lor nu depășește traiul de pe o zi pe alta. E destul cât să meargă la gunoaie și să aștepte în fiecare zi să le cadă vreun fier sau, poate, altceva, de valoare, care să fie transformat în bani de mâncare.

Trăiesc din ajutor social, din alocații și muncesc când și când. Când găsesc de lucru.

„La noi de bază e la fiare, la gunoi. Nu pot să spun că muncesc în toată ziua, dacă nu muncesc”, o repede Mihalcea pe una dintre femeile speriate că „nu dă bine” să spui că stai la groapa de gunoi.

„Merg și la prășit, mai fac curat într-o boxă, dar asta nu se întâmplă în fiecare zi. Prășești când e sezon. La gunoi mergi în fiecare zi. Iarna o dăm greu”, spune el.

Pusă alături de viața la gunoaie, dorința Silviei de a face școală și puterea de a visa ca, odată, să aibă serviciu, poate chiar să fie profesoară sau asistentă, pare ireală și greu de crezut că poate fi pusă în practică. Are de trecut peste mentalitățile specifice comunității din care face parte și care îi limitează destinul la măritatul devreme și la crescut copii.

„E foarte important să le arătăm că viața poate fi și altfel decât o cunosc ei. Dar hotărârea definitivă de a merge mai departe și de a-și depăși limitele le aparține”, a spus profesoara Vasilica Aungurencii.

[sam id=”3″ codes=”true”]