Prima paginăActualitateRoman

Singur pe ruinele industriei comuniste

Dimensiune text

chimie 02Polirom mai are astăzi un singur angajat, a cărui obligaţie este să răspundă solicitărilor foştilor angajaţi legate de documentele de muncă. Ultimul angajat al Polirom este căutat zilnic de 5-6 foşti salariaţi, prilej de a rememora perioada de glorie a fabricii. După ce a intrat în faliment fabrica de fire și fibre sintetice a cumulat datorii de 18 milioane de lei.

Inginerul Gheorghiţă Cobzaru este singurul angajat al societăţii Polirom SA. O fabrică cu care Romanul se mândrea în anii ’80 şi care, în perioada de glorie, număra aproape 1.800 de angajaţi. O fabrică din care au mai rămas clădirile, care se degradează cu fiecare an care trece, dar pe care încă se vede inscripţionată sigla fabricii.

De fapt, sunt două sigle. Pe una dintre clădiri scrie mare IFFP (Intreprinderea de Fire şi Fibre Poliamidice), numele sub care a început să producă pentru prima dată fabrica ce avea să aducă Romanul pe harta oraşelor care să conteze în industria chimică din România, iar pe alta Polirom SA, numele pe care îl avea când producţia s-a oprit şi fabrica şi-a închis porţile, în zorile capitalismului românesc.

chimie 03Pe cele câteva hectare pe care se întinde curtea fabricii, zăpada e până la genunchi. Bucuria paznicilor, care ştiu că, pe o asemenea vreme, amatorii de fier vechi nu se mai încumetă să iasă la furat. Urmele i-ar da de gol cu uşurinţă. Deasupra porţii prin care muncitorii intrau şi ieşeau din fabrică, un ceas s-a înţepenit la ora 3 fără câteva minute. Ora la care se ieşea din schimb marchează acum, simbolic, sfârşitul unei epoci.

La un pas de a fi „Eroi ai Muncii socialiste”

„Mă doare sufletul să văd că s-a ajuns aici. Am ajuns în fabrică în 1981, cu repartiţie. Am fost aici de la asamblarea utilajelor. Ca inginer mecanic, am lucrat în mai multe compartimente. 17 ani am lucrat în fabrică şi alţi 17 ani i-am numărat de când s-a pus lacăt pe producţie”, spune Gheorghiţă Cobzaru.

chimie 04Povestea „Chimiei”, cum era cunoscută fabrica în limbajul uzual al romaşcanilor, este aceeaşi cu a multor altor obiective ale industriei comuniste româneşti. Un obiectiv supradimensionat, făcut să lucreze în circuit închis, „în Centrală”, şi care nu a supravieţuit experimentelor de privatizare. „În 1978, au venit constructorii şi s-au demarat lucrările, în 1981 au început să producă utilajele. Am fost mereu în creştere din 1985 până în 1989, în fiecare an primeam Ordinul Muncii clasa I. În 1989, eram pe lista pentru Eroi ai muncii socialiste. Era animaţie, rigoare, disciplină. Mulţi oameni, care au plecat spre alte locuri de muncă după ce s-a închis fabrica, recunosc acum că au învăţat aici adevărate lecţii, care le-au folosit, apoi, în viaţă. A venit Revoluţia şi nu a mai contat nimic din ceea ce se făcuse până atunci.”, povesteşte inginerul Gheorghiţă Cobzaru.

chimie 05Anii de glorie ai fabricii au devenit poveşti pe care le deapănă, acum, cu foştii angajaţi care mai trec pe la fabrică pentru a-şi completa documentele legate de perioada în care „Chimia” le era loc de muncă. De altfel, aceasta a rămas acum şi singura atribuţie a ultimului angajat al fabricii. „În fiecare zi mă caută 5-6 dintre foştii lucrători. Au nevoie de completări legate de cartea de muncă, adeverinţe pentru dosare de pensie, actualizarea unor documente, în funcţie de modificările legislative. Cred că am eliberat până acum peste 1.300 de documente. Dacă am lucrat 17 ani în fabrică, îi cunosc aproape pe toţi. Mai stăm de vorbă despre timpurile care au fost”, povesteşte inginerul Cobzaru.

„Oamenii s-au bucurat la plăţile compensatorii”

Declinul a început îndată după 1989. „Din păcate, oamenii au confundat democraţia cu libertatea de a face tot ceea ce le trece prin cap. Nu este normal ca muncitorii să voteze cine este manager, nu înseamnă că un om mai blând şi mai tolerant cu muncitorii este şi un bun manager pentru fabrică”, îşi aminteşte el.

chimie 06La acestea s-au adăugat şi problemele legate de adaptarea la piaţa liberă, probleme legate de aprovizionarea cu materie primă, concurenţa existentă pe piaţa de desfacere, unde fabrica românească, energofagă şi cu preţuri mari la produsele finite, nu a putut lupta cu concurenţii din afară, adaptaţi la legea cererii şi a ofertei.

„Pierderile erau din ce în ce mai mari. Soluţia a fost privatizarea, au fost câteva tentative, dar fără succes. Una dintre privatizări este legată şi de numele lui Omar Haysam, printr-un apropiat al său, Nasture, care nu şi-a respectat obligaţiile prevăzute în contract. În 1997, s-a decis închiderea fabricii, ca soluţie temporară. Culmea, oamenii au fost bucuroşi. Îmi aduc aminte că se înghesuiau şi se împingeau să-şi ridice documentele de muncă, făceau chiar scandal că ar trebui să fie angajat personal suplimentar la birouri, pentru că aşteptarea durează prea mult. Era înainte de sărbători, era perioada plăţilor compensatorii, oamenii se bucurau să stea acasă şi să primească bani mai mulţi decât ar fi luat dacă lucrau, în unele cazuri. Acum, mulţi dintre ei recunosc că le pare rău. Dacă oamenii ar fi forţat puţin lucrurile atunci, dacă s-ar fi adunat la poarta fabricii şi ar fi refuzat să plece, poate s-ar fi găsit o soluţie şi situaţia ar fi fost alta”, spune Gheorghiţă Cobzaru.

Din 1997 şi până în 2005, pe partea de producţie s-a mai lucrat pe un singur sector, cu şase oameni. Din 2006, când fabrica a intrat în faliment declarat, au mai rămas doar doi angajaţi. Unul a ieşit la pensie în 2013. Inginerul Gheorghiţă Cobzaru urmează să se pensioneze în 2015.

chimie 07Datorii de 18 milioane de lei

Datoriile pe care Polirom SA le are acum sunt de 18 milioane de lei. 10 milioane de lei sunt datorii către bugetul de stat, către Ministerul de Finanţe. Alte 3 milioane de lei le datorează fabrica administraţiei locale pentru taxe şi impozite locale neachitate de mulţi ani, la care se adaugă şi penalităţile aferente. Diferenţa până la 18 milioane de lei este reprezentată de sume datorate diverşilor furnizori, în special pentru materie primă şi energie. Măcar o parte din sumă ar putea fi acoperită prin vânzarea a ceea ce a mai rămas din fabrică. Însă niciun investitor nu s-a arătat dispus, până acum, să bage banii în ruinele fostei fabrici romaşcane.

„Sunt mai multe motive pentru care investiţia nu este atractivă. În primul rând, este vorba de suprafaţa foarte mare pe care o deţine fabrica, de 90.000 de metri pătraţi. Orice investitor demarează o afacere cu scopul de a scoate profit. Ori taxele şi impozitele pe care ar trebui să le plătească pentru asemenea suprafaţă sunt enorme şi fac ca o astfel de investiţie să nu fie rentabilă. Un alt factor care îngreunează vânzarea îl reprezintă modul în care a fost ridicată construcţia. Clădirile au fost proiectate special pentru industria chimică, ceea ce face ca ele să nu poată fi folosite în alt scop. Iar industria chimică nu mai este de mult atractivă”, a spus Cezar Teofănescu, lichidatorul judiciar al firmei.

Partajează articolul

COMENTARII

WORDPRESS: 3
  • oasis 7 ani

    industria chimica nu mai prezinta interes de mult timp…spune un mare „specialist” sau cum i se spune mai nou in termeni europeni „lichidator judiciar” adica unul care are un singur interes, sa-i scada valoarea si s-o vanda cat mai ieftin…domnule specialist…mergeti un pic in tarile din golful persic si uitati-va cati bani fac aia din prelucrarea derivatilor din petrol…asa s-a pus pe butuci si Oltchimul..tot pe principiul ca nu are desfacere…in schimb importam materiale din china…

  • sam 7 ani

    primul tarus pe santier l-am batut pe 15 martie 1977.si au inceput lucrarile prin decret derogatoriu 117/mai1977 .prin decretul 41/1feb 1978 s-a infiintat IFFP.pornirea oficiala s-a facut pe 26 septembrie 1980.in fapt,fabrica a pornit in 1981 si in 1984 a atins capacitatea de proiect. (18000tone/an).firele mergeau la industria textila,reteaua cord mergea la industria de anvelope,fibra la fabricarea mochetelor. energofaga? fabricile nemtesti(de la care am luat tehnologie) merg si azi ,bine merci.
    in zilele bune fabrica avea 2800 de salariati.
    industria a cazut:prin decimarea conducerilor profesioniste,desfiitarea firmelor de comert exterior(cele care aduceau comenzi)si impunerea unui curs de schimb dolar /leu dezastros (1$=100lei,in martie1990).toate aceste timpenii le-a facut guvernul Roman.si rezultatele s-au vazut imediat.18 milioane datorii , azi, e un fleac.la o productie de 50% ar fi insemnat o influenta in pret de 50 de bani pe kg de produs ,la un ciclu de 4 ani.
    nu s-a vrut.nu ca nu s-a putut !exista prea multi de Teofanescu in Romania !!!

  • sam 7 ani

    cu dl.Zachia director Polirom mergea si azi,bine merci.tehnologia era germana.am vizitat in 2010 fabricile germane in care m-am scolit in 1978.merg si azi .si sunt tot atit de „energofage”.
    industria ,in general a cazut din cauza unor masuri imbecile luate de guvernul Roman,cu aprobarea tacita a lui Iliecu,la inceputul anului 1990:
    decapitarea conducerilor unitatilor,desfiintarea firmelor de comert exterior (cele care aduceau comenzi),impunerea unui curs de schimb leu dolar dezastruos (100lei=1$).18 milione de lei datorii nu e un motiv ca sa distrugi o fabrica.dar e tirziu.Romania nu mai are meseriasi .are in schimb lichidatori…