Alexandra Poenaru, absolventă, în 2014, a Facultăţii de Sociologie, ca şefă de promoţie, a ales să predea Cultura civică. Pentru că această disciplină are doar o oră pe săptămână, Alexandra predă în trei şcoli pentru a avea o normă întreagă.
Alexandra Poenaru, şefă de promoţie a Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cu un master în Politici publice, cu doar trei note de 9 în carnetul de student, în anii de licenţă şi de masterat, predă Cultura civică elevilor din trei şcoli din judeţ. Și aşa, consideră că a avut noroc.
„Am avut media 9,1 la proba scrisă la titularizare şi nota 10 la proba practică. Am fost prima pentru această disciplină, cu media 9,30. Am luat tot ce se putea lua, dar nu am reuşit să adun de o normă întreagă. Cultura civică se predă la gimnaziu doar în clasele a VII-a şi a VIII-a, câte o oră pe săptămână. Am primit sprijinul conducerii Școlii «Vasile Alecsandri» pentru a-mi completa norma, mai am şi ore de educaţie fizică. Pe mine nu mă deranjează acest lucru. Mi-am dorit foarte mult să fie profesoară, să fiu în apropierea copiilor şi am reuşit”, spune Alexandra Poenaru.
Tânăra profesoară, absolventă din promoţia 2014, predă în trei şcoli. Cele mai multe ore le are la Școala „Vasile Alecsandri” din Roman, mai merge la Școala Sagna şi la Școala Români, mai bine de 30 de kilometri, câte o zi pe săptămână. „Nu ştiu ce salariu o să am. Încă nu am luat primul salariu şi mi-a fost jenă să întreb la secretariat. Scopul meu principal nu este salariul, nu am venit în învăţământ doar ca să am serviciu şi să iau bani. De mică mi-am dorit să fiu profesoară. Am specializările necesare pentru a preda atât la gimnaziu, cât şi la liceu, dar, deocamdată, acesta a fost singurul post pe care l-am găsit. Sunt bucuroasă că am o normă întreagă, ceea ce îmi permite să mă înscriu în termenul prevăzut pentru examenul de definitivat, pentru că îmi doresc să urmez toţi paşii unei cariere de profesor”, a spus Alexandra Poenaru.
„O formulă la matematică se uită, la vot mergem toată viaţa”
Conjunctura a făcut ca Alexandra să lucreze, încă din primul an la catedră, în şcoli total diferite. Are ore la una din cele mai bune şcoli din oraş, Școala „Vasile Alecsandri”, predă şi la Sagna, o şcoală din mediul rural, dar apropiată de Roman, şi predă la Români, într-o şcoală micuţă, aflată la margine de judeţ, cu clase cu efective mici, cu mulţi copii de etnie rromă şi proveniţi din medii defavorizate.
„Indiferent de clasa pe care o am în faţă, eu sunt acelaşi profesor. Mi-am propus aceleaşi idei, aceleaşi teme de lucru la toate clasele, aceleaşi activităţi şi aceleaşi responsabilităţi. Din păcate, ca disciplină şcolară, Cultura civică nu are locul pe care ar trebui să-l ocupe printre celelalte discipline. Voi încerca să le explic copiilor că la disciplina Cultură civică învăţăm lucruri cu care ne vom întâlni toată viaţa şi care ne vor folosi toată viaţa. O formulă la matematică sau o lege la fizică s-ar putea să o uite, dar la vot, de exemplu, vor merge toată viaţa. Rolul acestei discipline este de a-i familiariza pe elevi cu principiile statului de drept, cu practicile democratice”, spune Alexandra Poenaru.
„Nu m-am considerat abandonată, ci norocoasă”
Alexandra Poenaru a ales să studieze sociologia din pasiune. Consideră că a avut noroc cu părinţii, care nu au obligat-o să se îndrepte spre un alt domeniu, întrucât sociologia nu prea are aplicabilitate practică. Și, după ce, ani de zile, s-a ocupat de studii sociologice bazate pe interviuri şi sondaje, spune că, personal, se consideră un caz care vine în contradicţie cu studiile sociologice despre efectele migraţiei forţei de muncă peste hotare.
„În anii de facultate, mi-au trecut prin mână tot felul de studii sociologice despre impactul pe care îl are asupra copiilor plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Eu am fost un copil în această situaţie. Mama mea a plecat în străinătate când eram în clasa a X-a şi am rămas cu bunica. Nu am fost un copil «corcolit», dar nu m-am considerat niciodată un copil abandonat, ci un copil norocos. Știam că şi mamei mele îi este greu şi am considerat că este datoria mea să învăţ şi să-mi găsesc calea, pentru a o răsplăti. Rămân la părerea că un părinte care vorbeşte de 5-6 ori pe zi cu copilul său, chiar dacă este la mii de kilometri depărtare, nu îşi abandonează copilul. Distanţa nu înseamnă abandon”, a spus tânăra profesoară.










Comentarii 0
Discuția cititorilor despre acest articol