„Să nu strivim… pădurea de minuni a lumii”

Împlinirea unui an firesc, de la o plecare atît de absurdă, din clocotul protoplasmatic al unei vieţi pe care multicreatorul de artă, Constantin Bârjoveanu, a preţuit-o nespus de mult, a prilejuit deschiderea, în sălile Cercului Militar din localitate, a unei expoziţii plastice bogate, care a constituit, la superlativ, o îmbinare reuşită dintre un „In Memoriam” şi un „In gloriam”. Un Bârjoveanu mai „nemuritor” ca oricînd, el care s-a complăcut să treacă prin preamuritoarea viaţă, mergînd cît mai repede pe lîngă lumina cotidianului şi cît mai tăcut, prin penumbra modestiei.

Apartenent, parcă, unei planete pe care rostogolirea timpului se măsoară, nu cu răsărituri de soare, ci cu bătăi de inimă omenească, artistul nostru a însumat, în crezul său estetic şi intimitatea medievală sau cultul renascentist dăruit corpului uman şi unghiularitatea carteziană a spaţiilor sau socialismului critic al realismului contemporan. De aceea, poate, a fost invulnerabil la atracţiile unui timp şi căderile spre un anumit loc, preferînd sportivitatea zborului, iubirea pentru un larg univers artistic, ca şi atotcuprinderea dialogului esperantist. Un mozaic armonios, cu geometrie constantă şi colorit de vitraliu.

Creionajul lui Bârjoveanu e limpede, cu tuşeuri monovalente şi graţie rococo. Are un cult utopic pentru prototipul uman, feminin sau masculin, pe care, nici în caricaturi şi nici în luptă cu viaţa, nu-l lasă să cadă pradă metamorfozelor. De aceea, poate, ochii la el mai mult privesc decît emană, refuzînd a se contopi, fie cu necunoscutul trăirilor, fie cu tragicomicul din jur. Ironiile sale grafice sînt delicate, incipiente şi „cu mănuşi”, fiind convins, pe tot parcursul lucrării, că răul se va topi, iar binele va învinge. Un serafism, oprit cu voie la porţile realului, conferă graficii sale o dualitate indescifrabilă, o îmbinare de idealitate prerafaelită cu certitudine de bisturiu.

Pentru artist şi pensula îşi are desfăşurări de prim-plan. La el, cromatica nu este un limbaj cu amprentă personală şi trăire a clipei, ci ea aparţine ontologic lumii, de la clorofilă la piatră şi de la zidire, la cer. Aerul are puritatea unui cristal, prin limpezimea căruia şi liniile, ca şi vibraţiile de culoare, trec fără nici o abatere. Prin aceasta, nuanţele îşi păstrează personalitatea lor primară, fiind componente şi nu rezultante, răspunsuri şi nu interogaţii, ale realului.

Lăcaşurile de închinăciune creştină l-au reţinut mult, în ultimii ani mai ales, pictorul oferind credinciosului, nu o împletire transcendentă de simboluri, ci o derulare, la lumina zilei şi actuală, a epicului biblic.

Pentru aceasta se îmbină fericit spaţialitatea firească a unui neobizantinism, cu coloritul paradisiac al unui postrenascentism idealizant, toate raportate la o perspectivă intimă, de interior şi la un narativism plin de candoare. De aceea, pictura sa religioasă nu îndoaie genunchi, ci înalţă priviri doritoare de a se strecura în ţesătura epică a timpului biblic. Prin aceasta, autorul înfăptuieşte optic, un mult dorit ecumenism al ideilor creştine.

Un popas făcut în interiorul prietenos al capelei „Sfîntului Andrei”, din Roman, nu de mult pictată de Bârjoveanu, ne oferă şi filosofic şi plastic, o dualitate existenţială cutremurătoare între cele două „Cine” istorice, una „de Taină” şi cealaltă, „a Disperării”. Dacă la prima se păstrează nota de reculegere şi de aşteptare a jertfirii lui Hristos, la cea de a doua, redîndu-se scena „Înmulţirii pîinilor”, tensiunea e neorealistă, iar confruntarea, rubensiană. Peste tot, astfel, o contemporaneizare a sacrului şi o preţuire a omenescului, o subliniere permanentă a valorilor morale, sufleteşti şi corporale ale fiinţei umane. Timpul biblic e o lume a luminii, în care sacralitatea se îmbină, necesar dar firesc, cu cele pămînteşti.

Și condeiul lui Bârjoveanu este spontan şi cinstit, critic şi înţelegător, bogat în corelaţii intelectuale dar şi popular. Un condei care a aşternut pe hîrtie şi multă proză, dar şi la fel de multă poezie şi multă inteligenţă, dar şi o deosebită sfătoşenie. Un stil la fel de mozaicat ca şi împlinirile sale plastice, bogate în diversitate şi atente la sensibilitatea noastră, emanînd permanent dragostea de viaţă, încredere în mîine, preţuire a frumosului din noi şi respect religios pentru întreaga fiinţare. Un Bârjoveanu îndrăgostit de existenţă, atent la orice şi oricînd tăcut, care, cu gingăşie, a curăţat mereu straturile cu flori, eliberîndu-le de buruienile pe care, însă, cu o aceeaşi iubire pentru „a fi”, le-a răsădit şi pe acestea, undeva, la marginea grădinii de lîngă noi.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna martie 2001