REPERE: „Construiți-vă viața cu materiale de valoare”

Preotul Adrian Dancă este redactor la Programul Român de la Radio Vatican. Printre alte lucruri notabile, care-l vor consemna în panoplia personalităților de care românii și România se mândresc, va rămâne și aceea că retragerea Papei Benedict al XVI-lea a fost transmisă la Radio Vatican de vocea preotului Dancă.

Foto: Preotul Adrian Dancă, alături de papa Benedict al XVI-leaă

Adrian Dancă, născut la Buruienești – Doljești, la 14 iunie 1971, a cumulat o frumoasă și bogată activitate spirituală. A fost sfințit preot la 24 iunie 1997, la Adjudeni, de către episcopul Petru Gherghel. În Italia slujește de 13 ani. Generos, ca toți oamenii de aleasă calitate culturală și spirituală, preotul Dancă a acordat un interviu în exclusivitate Ziarului de Roman.

Reporter: Cum se vede, de la mii de kilometri, satul copilăriei?

Adrian Dancă: La Buruienești ai dealurile la răsărit, iar la apus, șerpuirea calmă a Siretului. Satul copilăriei mele era străjuit, așadar, de aceste două hotare, dealurile și Siretul. Pe undeva la mijloc se aflau casa, joaca, treburile, școala și biserica. Nu-mi închipuiam, însă, că peisajul natural avea să traseze și arhitectura spirituală a devenirii mele. Dealurile îmi dădeau gustul urcușului, al înălțimii și al detașării de viața din vale. Siretul lăsa de înțeles că toate vin și se duc undeva departe, iar tu nu le poți pune stavilă în niciun fel. Copilul din mine ținea la un loc și dealurile, și Siretul, cele ce rămân și cele ce se trec, veșnicia și efemerul. Oridecâteori le-am despărțit, sufletul trăgea într-o parte, ca la mașină când ai o roată dezumflată. După ani, la Radio Vatican, încerc să scot la lumină minunea întâlnirii dintre veșnicie și efemer, dintre cer și pământ, dintre Dumnezeu și om.

R.: Cum și când ați ales acest drum în viață, cine sau ce a influențat decizia?

A.D.: Am fost binecuvântat de Dumnezeu cu câteva exemple de viață pe care nu le pot uita. În primul rând, parohul satului, regretatul preot Petru Ciocan. Slab ca o scândură, părea un uriaș când se ruga în genunchi pe treptele altarului. Mai târziu, m-a provocat la reflecție o întâlnire cu preotul Gheorghe Pătrașcu, consătean, despre care auzisem că a făcut ani grei de închisoare din cauza credinței. O contribuție determinantă, în fine, a avut-o fratele meu mai mare, acum preot la București. Camera lui de-acasă era un adevărat buncăr de cultură alternativă față de circulația ideilor din vremea comunismului: muzică sacră, cărți rare, unele chiar în ediții interzise. Retrospectiv, aș spune că aceste exemple au marcat și identitatea vocației mele, care poartă, de la unul, forța rugăciunii, de la altul, curajul mărturiei, în fine, de la fratele meu mai mare, deschiderea culturală. Și, într-adevăr, până când drumul lor să devină drumul meu, am avut nevoie de multe rugăciuni, încercări și studiu. Astfel că, în 1997, am fost sfințit preot în biserica din Adjudeni, de episcopul Petru Gherghel, al diecezei de Iași.

R.: Cum erau și ce vă sfătuiau părinții și profesorii?

A.D.: Copilăria mea s-a încheiat brusc la 11 ani, când a murit tata. Dar nici Premiul Nobel n-ar putea să compenseze ce-a făcut mama pentru noi. Rămasă văduvă cu opt copii, a știut să ne transmită, deopotrivă, importanța credinței, iubirea de carte și demnitatea sărăciei. Biserica era biserică și școala, școală! În privința învățăturii, aveam mereu impresia că era în vigoare un fel de alianță între școală și familie, o înțelegere de taină în fața căreia mofturile noastre de copii n-aveau nici o șansă de succes. Ce ne cereau profesorii la școală era pentru mama la fel de sfânt ca cele spuse de preot la altar. Ea n-aștepta altceva din partea noastră decât rezultate bune la învățătură și purtare. Prefera să rămână ea în urmă cu muncile câmpului, decât să ne ia la prășit și să ne prezentăm, astfel, nepregătiți la lecții, teze sau examene. Unii o mai luau în râs, că o prindea vara cu sapa pe spinare. Dar la sfârșitul anului școlar îi curgea inima, sărmana, când ne vedea intrând pe poartă cu coronițele de premianți pe frunte și cărțile în mână. Scotea un oftat adânc și spunea încet, doar de noi n-am auzi: „Of, de v-ar vedea acum tăticu’…!” Și imediat își înălța ochii la cer, de mulțumire față de bunul Dumnezeu, dar umeziți de dorul tatei. După ghiozdanul cu pixuri și caiete, trebuia să luăm sapa pe spinare și… la câmp, că ne bronzam gratis în două zile la prășit cât alții pe bani în două săptămâni la mare. În rest, copii zburdalnici! De la coronițe la „cornițe” se trecea cât ai zice pește. Dacă ar citi aceste rânduri, cred că mama ar începe și azi să râdă, la câte ar avea de povestit la rândul ei.

R.: Ce amintiri ați păstrat de la Colegiul „Roman-Vodă”?

A.D.: Distanța cronologică care te desparte de amintiri te face să transformi viața într-un marș triumfal, succes după succes, evitând cu grijă suferința, greutățile și lipsurile. Pentru mine nu a fost așa. Liceul, pe atunci, de matematică-fizică „Roman-Vodă” m-a învățat efectiv să… învăț. La ce mă refer? Primul extemporal la „mate” a fost un adevărat dezastru – nota 3! Prima ascultare, la tablă – nota 4! Nu eram singurul în această situație, iar unii făceau recurs la arsenalul elevului dintotdeauna: profesoara nu știe să predea, „nu le are”, vrea flori etc. În ce mă privește, adevărul era unul singur și nu avea de a face cu profesoara, ci cu mine: aveam multe lipsuri de recuperat. Singura mea speranță rămăsese o notă mare la teză. Atunci am luat din nou toate manualele de matematică din clasa a V-a până la ultima lecție. Timp de o săptămână, nu mai aveam în cap decât ecuații, teoreme și formule. A venit și teza. Făcusem bine toate exercițiile, numai că aceeași impresie o avem și când luasem 3. Când profesoara Rugină a adus tezele corectate, inima mi se făcuse cât un purice. Teza mea, la urmă. „Dancă, ieși la tablă!” Să vezi că am o notă atât de mică, mi-am spus, că acum vrea să-mi acorde o ultimă șansă. Mi-a dat să rezolv la tablă cel mai greu exercițiu din teză. Văzând că l-am rezolvat la fel, mi-a dat teza fără să spună nota cu glas tare. Am luat teza, nu m-am uitat la notă și, cu un aer de aparentă nepăsare, m-am întors în bancă. Cu coada ochiului observasem, totuși, un 6. „Suficient pentru o medie de trecere”, mi-am spus ușurat în gând. Dar când am pus teza pe bancă, era, de fapt, nota 9… Nu-mi venea să cred! De atunci, ora de matematică avea cu totul altă muzică, dar această experiență m-a învățat, întocmai, să învăț: problemele se rezolvă întorcându-te la rădăcina lor și nimeni nu poate rezolva în locul tău lipsurile acumulate.

R.: Ce memorabile întîlniri – oameni, cărți, locuri, evenimente – ați cumulat în zeci de ani de studii, pe care le păstrați ca simboluri ale devenirii?

A.D.: Am adunat în cămara inimii atâtea nume de profesori și oameni că simpla menționare a unora ar fi o nedreptate față de celelalte. Cu toate acestea, prefer să mă opresc aici la unul singur, Constantin Ardeleanu, învățătorul pe care l-am avut în clasele elementare. Îi datorez enorm. Prin clasa a II-a se organizase o excursie de trei zile iar în familie nu aveam bani pentru așa ceva. Ei bine, în ultima zi de înscriere, învățătorul a venit la poartă să vorbească cu mama cerându-i voie să plătească el pentru mine… Iată de ce noi, copii de la țară, nu-i spuneam „tovarășul”, ci „domnul”. În memoria colectivă a satului a rămas cu numele de alint „Ghiocel”. Nici nu se găsea un nume mai potrivit: asemenea plantei firave, dar tenace, de primăvară, știa să rupă răceala nepăsării noastre copilărești și să ne strecoare dragostea de carte. La el, cartea și bunătatea aveau o conviețuire pașnică. Când mă gândesc la școala din satul meu de odinioară, cel dintâi care mă întâmpină la poarta memoriei este învățătorul, „domnul Ghiocel”. Îl amintesc deseori în rugăciunile mele cu adâncă recunoștință. Aș dori, în acest context, să-i încurajez pe toți educatorii, dar, mai ales, pe învățători – figura educativă cea mai neglijată, probabil, în ultima vreme – și să le spun că cele semănate cu migală și dăruire în sufletul copiilor nu se vor pierde niciodată.

R.: Ce mesaj ați vrea să adresați copiilor, tinerilor din satele românești, părinților și dascălilor, mai ales în situația în care nu sărăcia ne macină, ci, mai ales, lipsa de modele, lipsa de respect și încredere între oameni, lipsa de încredere în propriile resurse și capacități, dar și o ierarhie răsturnată a valorilor?

A.D.: Întrebarea, sincer, mă depășește, dar mi-aș permite să răspund pornind de la ce ne spunea la orele de română profesorul Drăgan la liceu, citându-l pe Blaga: la români nimic nu e realizat, totul e în stare de posibilitate. Într-adevăr, orice întoarcere în țară îți lasă impresia că vii în patria lucrurilor făcute pe jumătate, iar acest mod de a face s-a pietrificat într-un mod curent de gândire și de existență. Când nu trăim după cum gândim, ajungem să gândim după cum trăim. Desigur, ar fi injust sa spui că la noi nu se muncește, dar, cu toate acestea, nu avem rezultate. Există, cred, un scurtcircuit care împiedică transformarea valorilor religioase în faptă, și a faptei, în valoare religioasă. E nevoie de refacerea echilibrului dintre crez și faptă, iar un dicton al călugărilor iezuiți, ordinul din care făcea parte înainte și papa Francisc, spune în felul următor:

„Roagă-te ca și cum totul depinde de Dumnezeu, muncește ca și cum totul depinde de tine”. Cred că mesajul cel mai important pentru o adevărată schimbare ar fi să redescoperim pasiunea lucrului dus la bun sfârșit.

R.: Cum ați ajuns să faceți jurnalism la Radio Vatican, ce altceva ați fi făcut dacă nu asta, ce v-ar fi împlinit și întregit la fel de armonios ca studiul, credința, cumularea, deschiderea și transparența? Spuneați, într-un interviu, că sunteți blogger pentru a fi între oameni și alături de ei, împreună cu ei!

A.D.: Am ajuns la Radio Vatican în urma unei corespondențe despre un eveniment religios. Deși, la vremea respectivă, nu aveam studii de jurnalism, întocmisem materialul în așa fel încât întrunea criteriile necesare, fapt care a atras atenția responsabilului de atunci al Redacției Române, monseniorul Anton Lucaci (din Răchiteni, Iași). Mai târziu, am început să învăț și să practic mai bine această extraordinară activitate. Ce altceva aș fi făcut? Îmi este greu să răspund, dar, dacă nu ajungeam în slujba „Cuvântului” aș fi fost, probabil, slujitor al „cuvântului”, cu o preferință pentru învățământ. Deși se află pe planuri diferite și specifice, atât preoția, cât și învățământul au ceva sacru: alimentează văpaia comuniunii și a gratuității. Într-un timp ca al nostru, dominat de utilitarism și interesul imediat, e lucru mare, cu adevărat, să împarți semenilor tăi din tezaurul cunoașterii și să construiești punți de comuniune între oameni folosindu-te numai de fragilitatea vorbei!

R.: Când spuneți România, Neamț, Roman, Doljești, Buruienești, la cine și la ce vă gândiți mai întâi, ce ați vrea să le transmiteți celor de acasă ca mesaj, imbold, suport al unui ideal, așa cum ați avut și dumneavoastră?

A.D.: Primul gând se îndreaptă, natural, spre mama, mulțumindu-i și pe această cale pentru darul vieții și al credinței, și spre atâția consăteni care mi-au arătat, prin bunătatea și simplitatea lor, că dragostea creștină nu e o vorbă goală. Dar aș dori să-i cuprind în orizontul meu și pe elevii mai măricei, care acum se deschid la viață ca florile la soare și se întreabă ce se întâmplă, de fapt, pe această lume. Aș dori să-i încurajez și să le spun că școala are o valoare de neprețuit, chiar, dacă în momentul de față, se pare că cine are carte… n-are parte. Contextul cultural și economic în care ne aflăm nu mai suportă la infinit promovarea non-valorilor, drept care va veni cât de curând vremea când omul cu carte, cu o diplomă dobândită prin muncă onestă, va fi căutat și plătit după adevărata lui valoare. Chiar cu riscul de a fi considerat un bunicuț darnic la sfaturi, îndrăznesc să le spun adolescenților și liceenilor: nu vă modelați idealurile după starletele de carton, construiți-vă viața cu materiale de valoare. Nu câștigul imediat, dar cartea și credința sunt aripile viitorului.

R.: Ce credeți că am putea face pentru a ne putea bucura deplin de binecuvîntarea unui loc și a unor oameni de rară valoare, cum le știți, ce ne lipsește pentru a depăși condiția de săraci ai Europei, mai puțin educați, mai puțin civilizați?

A.D.: E ultima întrebare, dar mi se pare cea mai grea. Îmi vine în minte o anecdotă din viața unui sfânt. Într-o zi, dă năvală în camera lui un tânăr impetuos și-l întreabă:

„Părinte, de unde ar trebui să încep ca să schimb lumea în bine?” Sfântul îl privește și-i răspunde calm: „În primul rând, să nu mai trântești ușa!” Cineva spunea că sufletul culturii este cultura sufletului. Într-o lume tot mai complexă, ar trebui, probabil, să ne întoarcem la valorile simplității: blândețea în relațiile ceilalți, respectul reciproc, adevărul cuvintelor, bucuria lecturii, emoția tăcerii, simplitatea inimii, gustul rugăciunii… Iar în adierile primăverii, permiteți-mi să închei spunând cititorilor noștri, celor care au sărbătorit și celor care se pregătesc de bucuria Învierii Domnul, un simplu, dar imens „Cristos a înviat!”

Preotul Dancă a pornit de acasă, în lungul drum al cunoașterii, în 1985, a urmat Liceul „Roman-Vodă”, din Roman, Școala de Cantori la Seminarul din Iași și cursurile Institutului Teologic Romano-Catolic din Iași, pe care le-a încheiat în 1997, la Universitatea Pontificală Urbaniană din Roma. Între 1997-2000, a fost vicar parohial la catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iași, timp în care a predat cursuri de ecleziologie și patrologie la Institutul Teologic Romano Catolic. Între 2000-2003, a fost vice-rector al bazilicii „Santa Maria di Collemaggio” din L’Aquila (Italia) pentru asistența spirituală a credincioșilor români din regiunea Abruzzo, după care a fost cooptat de monseniorul Anton Lucaci la realizarea emisiunilor în limba română ale postului Radio Vatican. Din septembrie 2003 și până în iunie 2004, la propunerea episcopului de Iași, a fost numit de vicarul Sanctității Sale pentru Dieceza de Roma, cardinalul Ruini, responsabil al Comunității române de rit romano-catolic din Roma. A publicat diferite articole în reviste pastorale și teologice, acordând, în același timp, o atenție specială noilor forme de comunicare digitală. Are două bloguri personale cu însemnări pe diferite teme (theodanca.weblog.ro și romasiromania.blogspot.com). Activitatea mass-media este nedespărțită de slujirea pastorală la Casa Generală a Fraților Școlilor Creștine din Roma și la comunitățile emigranților români din Urbe și împrejurimi. A urmat studii postuniversitare între 1995-1997, la Facultatea de Teologie, Universitatea Pontificală Urbaniană din Roma, obținând licența în teologie dogmatică, în anul 1997.

[sam_ad id=”127″ codes=”true”]