Revederea a devenit o tradiţie după aniversarea a 50 de ani de la absolvirea liceului.
Absolventele din promoţia 1957 a liceului care purta atunci numele simplu de Liceul de fete- după ce regimul comunist socotise nepotrivit numele iniţial al şcolii, Liceul Sturza Cantacuzino -, s-au revăzut sâmbătă, 30 august, în fosta sală de clasă, cu prilejul aniversării a 57 de ani de la absolvirea cursurilor. O întâlnire care a devenit obişnuinţă după ce, la revederea de 50 de ani, au hotărât să se întâlnească anual.
„Ne vedem şi noi ca fetele. Povestim despre copii, despre boli, ne aducem aminte de anii de școală. Cât o să pot, nu o să ratez această întâlnire. La revederea de 50 de ani a fost emoţionant, am plâns. Acum suntem degajate, e o plăcere să venim”, spune profesoara pensionară Maria Ciomârtan. „Fetele” au trecut binişor de 70 de an.
Ca de fiecare dată, revederea începe cu o scurtă slujbă de pomenire. În capul pomelnicului sunt cele două prinţese cărora li se datorează şcoala, Maria Sturza şi Ecaterina Cantacuzino. Vin apoi fostele profesoare şi colegele care au părăsit pământul. Elvira Rusu (Donici) a participat anul trecut pentru prima dată la revedere, dar şi-a propus să nu mai rateze niciuna.
„Ne amintim împreună de copilăria şi tinereţea noastră. Privind acum în urmă, îmi dau seama cât de severi erau profesorii noştri. Eram doar nişte copii, multe dintre colege, la fel ca şi mine, venite de la ţară într-un mediu cu totul nou. Îmi amintesc cu plăcere de domnul profesor de matematică, Vladimir Sobochei, care avea răbdare cu noi. De câte ori merg la cimitir îi aprind o lumânare la căpătâi”, îşi aminteşte Elvira Donici, profesoară pensionară.
„Când eram noi eleve, nu oricine făcea liceul. Am prins învăţământ cu taxă, unii nu-şi permiteau să plătească, cei care aveau bani nu erau primiţi, nu aveau origine sănătoasă. Aveam note de la 1 la 5, după sistemul rusesc. Aveam profesoare cu studii în Franţa. La proba orală la bacalaureat intrai doar dacă luai scrisul. Am dat scris la română şi la matematică. La oral intrai într-o sală în care erau aliniaţi la o masă profesorii de la toate disciplinele. Trăgeai câte un bilet la fiecare disciplină, răspundeai şi mergeai mai departe”, îşi aminteşte Valeria Baciu. A lucrat ca asistentă medicală, împreună cu patru dintre fostele colege de liceu, la secţia de boli infecţioase. Au intrat în serviciu odată, s-au pensionat odată. După pensionare, s-a stabilit la Vereşti, în judeţul Suceava, dar vine cu trenul la întâlnirile anuale cu colegele.
„Am hotărât să ne întâlnim până când o să rămână doar două dintre noi. Una trebuie să fie obligatoriu Lucica Leonte, că a e cea cu organizarea”, spune, zâmbind, una dintre „fete”.
„Acum folosim şi noi mijloacele moderne, vorbim la telefon, dar când eram tinere ne scriam scrisori una alteia, ne infomam cu tot ce ştiam despre toate celelalte colege. Aşteptam poştaşul cu sufletul la gură”, spune Valeria Baciu. Alături de ele, de vreo câţiva ani, au început să stea şi „băieţii”. Sunt soţii lor, veniţi să le ofere sprijin, dar şi pentru că, în atâţia ani, au devenit şi ei prieteni şi, pe rândul din spate, ca să nu-şi stingherească consoartele, stau la taifas. După două ore de povestit, fostele colege îşi iau la revedere, promiţându-şi să se întâlnească la anul negreşit.










Comentarii 0
Discuția cititorilor despre acest articol