„Taie tot. Lasă curăţenie în urmă. Unii veniţi de la Galaţi urcă utilajele în maşini şi le duc la fier vechi! Au distrus tot!” Ascultam glasul pierdut şi sacadat al omului care, privind pieziş spre nicăieri, îşi vărsa oful. Jumătate din viaţă a lucrat acolo. I-a văzut mărirea şi decăderea. Am înţeles nostalgia bătrânului. Nimeni nu se desprinde cu uşurinţă de locurile, lucrurile şi oamenii în care şi-a pus o jumătate de suflet.
Totuşi, „hârtiile” arată că, în locul utilajelor casate şi vândute pe bani buni la fier vechi, vor apărea altele noi. Patronul a cumpărat fabricile pentru că vrea profit şi retehnologizarea era obligatorie, prin contractul de privatizare. Altfel, riscă să se rezilieze contractul, mai ales că cei de la Comisia Europeană au stat cu geana pe el şi au tras România de mânecă, pentru favoritism. Ai noştrii, s-au „autosesizat” şi, după vreo doi ani, le-au răspuns că radierea datoriilor de 28 de milioane de euro nu e preferenţială. Au amestecat-o în hârtii până i s-a pierdut urma, chiar dacă delegaţia de la Bruxelles a decis în favoarea statului spunând că „ajutoarele de stat” trebuie recuperate de la Petrotub.
Asta se întâmpla în 2007, când România era deja stat membru în Uniunea Europeană şi trebuia să se supună regulilor ei. Ori, bătălia pentru Petrotub a fost imensă şi interesele erau majore. Meciul l-a câştigat, în 2003, concernul Mittal, pentru care a făcut lobby Tony Blair, liderul Partidului Laburist, pe atunci premierul Marii Britanii. Cumva, aderarea României era condiţionată de acesta. Acceptase să fie „locomotiva” lui Lakshmi Nivas Mittal, cel mai bogat om din Anglia şi principalul finanţator al Partidului Laburist. Aşa a vândut România concernului Mittal patru mari capacităţi de producţie strategice, despre care se tot zicea că sunt „energofage”: Sidex Galaţi, Tepro Iaşi, Siderurgica Hunedoara şi Petrotub Roman.
Și, de unde Petrotubul era considerat o gaură financiară, cu datorii imense, dar pe spatele căruia creşteau o sumedenie de căpuşe, astăzi cifrele de profit sunt impresionante, în condiţiile sublinierii unei pieţe a oţelului în regres şi la care principalii competitori sunt Ucraina şi China. Mai mult, conform raportului de audit, fabrica se află într-o permanentă situaţie de a recupera de la stat zeci de milioane de lei noi pentru TVA, pe care le compensează cu datoriile curente. Și asta pentru că strategia comercială e imbatabilă. 84% din materia primă se achiziţionează de pe piaţa internă, de la celelalte fabrici surori, în timp ce vânzările se fac doar la export, în Uniunea Europeană.
Strategia a mers mai departe de aici. În 2013, consiliul de administraţie a decis descreşterea capitalului social, prin micşorarea valorii nominale a acţiunii de la 2,5 lei pe acţiune la 0,8 lei pe acţiune. Astfel, capitalul social a scăzut la o treime, de la 665 de milioane de lei la doar 212 milioane de lei. Apoi, în 2015, acţiunile au fost delistate de la bursă. Scopul a fost achiziţionarea pachetului rezidual de acţiuni. Cine a apucat să le vândă a recuperat ceva bani, cu profit se zicea. Adică ultimul preţ de achiziţie al acţiunii era de 1,56 lei.
Rezultatele raportului experţilor de Comisia Europeană a încins multe spirite, iar asupra lui s-a pronunţat Curtea Europeană de Justiţie Europeană, care a dat câştig de cauză ArcelorMittal Tubular Products Roman SA, aşa cum se numeşte acum Petrotub. Sindicaliştii au cerut atunci, fără succes, desecretizarea contractului de privatizare. Oficial, pachetul de acţiuni cumpărat de indian a costat 83 de milioane de dolari, din care jumătate reprezentau datorii, mare parte din ele fiind radiate ulterior. Sindicaliştii susţineau, în 2010, că achiziţia efectivă s-a făcut pe cinci milioane de dolari, ceea ce ar fi cel puţin bizar, pentru că tot din raportul de audit rezultă că doar din vânzarea laminorului la rece H PT 250 fabrica a încasat 4,6 milioane de dolari.
Lakshmi Nivas Mittal
În epoca de aur, la „Țevi” erau circa zece mii de salariaţi. La momentul privatizării erau cinci mii. Acum sunt cam 1.400, dar gurile rele estimează cifra de 800 pentru viitorul apropiat. Deşi fabrica e profitabilă, piaţa oţelului e într-o vădită scădere. Vânzările din prima jumătate a lui 2015 au fost cu o treime mai mici decât în aceeaşi perioadă a lui 2014, când au fost cu 7% mai mici ca în 2013. Dar, chiar şi aşa, fabrica a înregistrat un profit net de trei milioane de lei în 2014. Pentru 2015 raportul se depune la mijlocul acestui an, dar calculele din primul semestru al anului trecut erau pe plus. În acest context, Mittal şi-a propus ca, până la finele acestui an, să finalizeze proiectul de investiţii „iniţiat în 2001, dar întârziat din cauza procesului de reorganizare postprivatizare”. Valoarea investiţiilor în curs este de 91 de milioane de lei noi, în care este inclusă valoarea echipamentelor pentru modernizarea laminorului de 16 ţoli, în sumă de 48 de milioane de lei. Pentru efectuarea modernizărilor de rigoare, 567 de mijloace fixe au fost inventariate şi casate.
Politica de dezvoltare este desprinsă parcă din strategia iliesciană cu sinergia faptelor, toate firmele cu care se lucrează fiind sub acoperişul Taj Mittal. De la firmele de achiziţie, la cele de vânzări, până la societăţile financiare şi chiar cele de valorificare a fierului vechi, toate sunt sub umbrela Arcelor Mittal.
Aşa a reuşit Lakshmi Nivas Mittal. A pornit de la statutul de om modest, pe care părinţii s-au sacrificat să-l trimită la facultate. S-a specializat în economie. După ce a terminat facultatea, s-a însurat cu fiica unui cămătar, a cumpărat o oţelărie falimentară, pentru ca, 20 de ani mai târziu, să aibă lumea la degetul mic.
Comentarii