Penel muşatin cu clepsidră de Secol

Aplaudăm sincer, în tăcerea admiraţiei şi cu înfiorarea preţuirii, recenta revărsare de sensibilitate şi culori cu care ne întîmpină, în aceste zile, „Muzeul de Artă” romaşcan, ce găzduieşte, cu o aceeaşi firească solemnitate, Expoziţia semnată de mereu statornicul întru frumuseţi Victor Stanciu. Prin aceasta, nonagenarul nostru artist plastic impresionează subtil retina privitorilor, în noul secol în care şi pictorul şi noi, nu de mult, am păşit. O arcuire peste veacuri a unui penel, care a ştiut, anotimp de anotimp şi oră de oră, să oprească pe loc paşii în şoaptă ai devenirii, ca şi tremurul imperceptibil al luminii.

Victor Stanciu aparţine Oraşului Roman, tot aşa cum această străveche aşezare muşatină este a locului de revărsare a Moldovei în Siret. O urbe care a dăruit artelor, numai în ultimele două sute de ani, şiruri impresionante de creatori, din care, însă, doar cîţiva au rămas, o viaţă întreagă, între zidurile proteguitoare ale acesteia. Victor este unul din ei, Romanul cunoscînd şi avînd întotdeauna, lîngă el, pe acest prolif mînuitor de penel, de la adolescenţa sa cutezătoare şi pînă la înţelepciunea de Patriarh de acum. Un zămislitor de frumos artistic care, prin îndelungata sa spovedanie făcută paletei, a dus mai departe, cu o notă foarte personală, tradiţiile tematice şi coloristice ale picturii romaşcane, de la Soroceanu sau Secoşanu, la un Iliescu sau Vlad.

Universul artistic al lui Stanciu este triadic: existenţa umană, natura din jur şi lumina anotimpurilor. Pentru pictorul romaşcan, omul a constituit o fiinţare aleasă, de la el surprinzînd, ca pe o legitate a planetei, statutul său antic în „a fi”. Existentul sau existarea, intimitatea abisală a personajelor, ca şi neobosita strădanie a acestuia întru supravieţuirea de zi cu zi, nu l-au reţinut pe autor. Un algoritm existenţial abstract, o rezultantă şi nu o rezultare, asemeni viziunii bizantiniste, cultivată istoric, mai ales, în iconografie. E o filosofie de altitudine asupra omului şi mai puţin asupra omenirii, asupra fiinţării şi mai restrîns la nivel de fiinţă umană singulară.

Natura, dominantă şi eflorescentă, cînd lirică şi cînd povestitoare, se constituie, pentru artist, într-o adevărată galaxie. Penelul său sensibil nu s-a mulţumit doar să dăruiască, pînzelor în lucru, poteci de pastă cromatică, ci a devenit, el însuşi, născător de culoare. Pentru mereu peregrinul pictor, căutători de crînguri şi de orizont, clorofila îi este policromă, iar aerul din jur, luminiş de pădure.

Victor Stanciu se opreşte mai puţin în faţa crepuscularului şi deloc la penumbrele nocturne. Realitatea lumii înseamnă, la el, explozie de viaţă şi revărsare de solaritate. Astrul diurn al planetei noastre nu-şi are, parcă, nici răsărire şi nici apus. Prin aceasta, penelul său a ridicat stavilă nu numai devenirilor pămînteşti, ci şi cerului. Un cer zămislit din fotoni şi fotoni izvorîţi din culoare. De aceea, ori de cîte ori ne aflăm în faţa creaţiilor victoriene, totul în jur devine imponderabil, iar trăirile noastre sufleteşti, petale. Și, astfel, trinomul estetic al artei sale – în jur, lumină, în jur, natură şi, undeva, fiinţa umană – se retrage discret, în intimitatea unor paranteze, care s-au constituit în crezul creator al îndelungatei sale vieţi.

Tematica pînzelor sale e strîns contopită cu viziunea triadică de mai înainte. Mai presus de orice, Victor Stanciu e un Vivaldi cromatic al anotimpurilor moldave, zăbovind mult în faţa troienelor de zăpadă şi ale mareelor de culori autumnale. Patru vîrste ale naturii, surprinse şi peisagistic, dar şi floral şi ca amintire, dar şi ca rod al drumurilor sale prin jurul Romanului. Un penel atent, care l-a însoţit, cu o aceeaşi sensibilitate şi în călătoriile pe care le-a făcut, mai ales, pe meleagurile Italiei. Să adăugăm la toate acestea şi meditativa sa portretistică şi avem, astfel, în faţa noastră, întreaga sa suită de „Opere complete”.

Arta sa se însumează, stilistic, în perimetrul singuratic al unui romantism patriarhalic, spontan şi atent la frumosul apropiat din jur. E o creaţie la care autorul, apartenent fiind unui întreg secol douăzeci, strecoară în ea şi înfiorări ale unei retine contemporane, ce vibrează fugar, în faţa voalajului impresionist, a decupajelor foviste şi a limbajului simbolist al formelor. O revărsare de pînze şi gînd, profundă ca sufletul artistului şi prolifă precum clepsidra vieţii sale şi dorindu-le, pe amîndouă, a fiinţa şi a rodi mai departe, peste ani şi locuri, peste afirmări şi zări.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iulie 2003