Contopit cu perenitatea bronzului şi dăruit seninătăţii marmurei, dalta de altitudine a sculpturii contemporane – maestrul Ion Irimescu – a trecut, la sfîrşitul acestui Faur, hotarul dinspre un şes al vîrstelor grafiat cu două cifre, înspre un lanţ de munţi, a căror dăinuire e încrustată cu trei însemnuri. Ion Irimescu, ajuns la 99 de ani, respiră şi creează acum, de cîteva zile, sub constelaţia Centenarului său. Pentru Maestru, răscrucile dintre ani de pînă acum i-au devenit răscruce de veac. Un Irimescu al ochilor, purtînd cu el, decenii după decenii, ca pe un imperativ al destinului, un nume ale cărui prime litere conduc gîndul la acea minusculă portiţă a privirii umane, prin care un ocean de fotoni se strecoară în noi ca vibraţia unei picături de lumină.
S-a răzvrătit, tot timpul, împotriva tăcerii humei şi a lipsei ei de înfiorare, pentru ca, acum, ajuns către amurgul vieţii sale, o aceeaşi humă să i se transforme în gînd înaripat, dar şi să i se opună contopirii ei cu protoplasma sa. Patriarhul, întru dăltuire şi gînd, de la Fălticenii Sucevei, s-a îmbrăţişat, o viaţă întreagă, un secol întreg, asemeni „Sărutului” lui Brîncuşi, cu diafanajul marmurei, acesteia dăruindu-i perfecţiune, iar el respirînd de la ea liniştea de amurg a propriei sale dăinuiri.
Ion Irimescu (1903 – 2005)
A îndrăgit bronzul, în faţa căruia, la început, a îngenunchiat, după care, cu mîngîieri de palme şi cu vorbire de daltă, l-a topit pe acesta în cuminţenie şi l-a contopit cu zborul, Maestrul devenindu-i apoi asimptota veşniciei sale. Asemeni lui Pygmalion, a strecurat în rocă însufleţiri de gînd, dar, spre deosebire de mitul arhaic, sculptorul s-a aşezat şi el în afara timpului, alături de împletirea Galatee, hotărîţi amîndoi să privească depărtările, precum cei doi Memnoni ai lumii, spre a le tălmăci ascunsele lor rînduieli înspre fiinţare.
A navigat un secol întreg pe apele creatoare ale artei şi a zămislit arhipelaguri de miraj sculptural, pentru ca, apoi, repetînd, parcă, imperativul sacru al Genezei, să le statornicească viitorul şi să hotărască: „Să fie dăruite locului meu de naştere!”.
Ion Irimescu – „Muzica”
Un Irimescu care, precum în Testamentul mioritic, s-a reîntors la vatra cea dintîi a vieţuirii sale, spre a răsfoi amintirile trecutului, a privi orizonturile de unde a poposit şi a mîngîia cu privirea zborul, mereu amînat, asemeni sieşi, al cavalcadelor împietrite din jur.
Să-i urăm Maestrului şomuzian, la această, nu răsturnare, ci schimbare de clepsidră, un prezent aureolat de nemurirea preţuirii şi un viitor, rămas cît mai departe de poarta absurdă a nemuririi.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna martie 2002
Comentarii 0
Discuția cititorilor despre acest articol