„Opriţi… clepsidra, vreau… s-o pictez”

În plină toamnă, cel care a iubit-o cu pasiune, acel ce rămîne pentru noi ca fiind „Patriarhul paletei muşatine”, pictorul nostru „Victoraş” păşeşte, din nou, peste hotarul de geneză al fiinţării sale. Un Maestru al culorilor care, la fiecare zvîcnire a penelului său, a răpit cerului cîte o petală de lumină şi a învăluit-o în gînd, pentru ca, apoi, să o dăruiască pînzei, aceasta să se transforme în veşnicie şi amîndouă să ne fie dăruite nouă.

Arta pictorului Victor Stanciu poartă în ea prospeţimea de poiană şi iz de clorofilă. E ca un poem al singurătăţii existenţiale, al unei lumi în care totul e cuprins de un uriaş dor de evadare, de eliberare. Culorile sînt acelea care se zbat, cel mai mult, pentru acest zbor mirific, ele desprinzîndu-se ireversibil din feuda autoritară a albului solar şi refuzînd, apoi, de a mai reveni la vibraţia monotonă a acelei imaculate perfecţiuni. Și, astfel, de aici pornesc, unele după altele, valuri repetate de singurătăţi înlănţuite şi ale florilor sau cerului şi ale crîngurilor sau zăpezilor şi ale zidurilor de case sau sufletelor de oameni, valuri care mîngîie şi reverberează mereu în sensibilitatea şi creaţia de o viaţă a autorului.

Personalitatea artistului se impune, de la început, printr-o evidentă triadă aptitudinală, constituită din împletirea fericită a unei sensibilităţi cromatice de excepţie, cu capacitatea de a distila spontan esenţe şi cu o coregrafie nervoasă a penelului. Lumea este sesizată firesc, cu emoţia explozivă a primei întîlniri cu ea şi cu înţelegerea imediată a logicii întregului.

Departe de autor vreo intenţie dominantă de a răstălmăci labirintul cauzalităţilor sau a deriva o cît de mică ţesătură epică. Pînzele sale sînt ipostaze imediate ale unei retine ce caută realul în sine şi nu realitatea în devenirea ei motivatorie. Componenta dinamică a creaţiei sale nu este ascunsă în subiectul lucrărilor, ci ea se detaşează direct din fundamentarea estetică a autorului, prin care acesta trădează o ascunsă teamă de a nu fi optat pentru cea mai fericită variantă, din nesfîrşita serie a stărilor existenţiale ale firii. Polivalenţa de atitudine în dialogul său cu realul ne dezvăluie un temperament de o largă nobilitate, ajunsă uneori pînă la tragism, pendulînd continuu între neîmpăcare şi înţelepciune şi risipindu-şi, fără ezitare, întreaga sa maree sufletească, fie revărsărilor tumultuoase înspre exterior, fie retragerilor meditative ale adîncurilor proprii.

Tematica, la Victor Stanciu, e ternară, penelul său oprindu-se, cu o egală sensibilitate, la pitorescul florilor, la festivul naturii şi, de multe ori, şi la discreţia subtilă a portretului. Pentru autor, corolele au devenit simboluri, iar coloritul lor, declamaţie lirică. Ele nu se mai adună în buchete, ci îşi topesc geometria lor diafană în constelaţii de trăiri umane. Prin aceasta, florile lumii nu îşi mai au personalitate proprie sau apartenenţă genetică la un anumit grup vegetal, ci ele toate se constituie într-un floral cosmic atotcuprinzător, capabil să redea marile sensuri ale existenţei. În acest fel, penelul pictorului nu mai conturează forme, ci reţine spontan pe pînză întrepătrunderi şi înţelesuri.

Peisajul său ne oferă o planetă a începuturilor, ce nu cunoaşte, parcă, nocturnul, o planetă frămîntată, zămislită nu dintr-o lavă ce aşteaptă să devină cenuşă, ci din culori ce se vor întrupa în flori. Ne este dăruită, direct şi sincer, o natură sănătoasă şi învăluită în mirajul de părere al unui „zaimph”, totul surprins din fuga unor zboruri.

În portretele sale, autorul zăboveşte discret, cu paşii unui pelerin care pătrunde în misteriosul templu al sufletului. Portretistica sa este statuară şi hieratică, aparţinînd unor intenţii cu funcţie de simbol şi mai puţin narativă sau de dialog. Arta pictorului Stanciu declanşează, în sensibilitatea noastră, o stare de extaz, de nepotolită uimire în faţa convieţuirii intime între geologie şi uman, dintre cristalitate şi neuron, desfăşurată într-o lume ce nu cunoaşte decît un singur anotimp, pe acel al nuanţelor.

E un extaz împletit cu sentimentul ascuns şi straniu că lîngă noi se petrece marele miracol al separării unei fărîme de univers de infinita pulbere stelară. Un extaz încununat de bucuria începutului, de gîndul că sîntem abia ajunşi pe această planetă a mirajului şi că avem atîtea de făcut de acum încolo, de scuturat podurile de culoare, de umplut vegetaţia de clorofilă germinativă şi de aşteptat să vină ploile fertile, care să preschimbe feeria cromatică în roade şi viaţă. Ție, Patriarh ales al penelului muşatin, urarea cetăţii şi, de la toţi, preţuire…

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna noiembrie 2001