O „vîrstă unu” şi „Geneza doi” a ei

Sexacentenara urbe a Romanului care, în ultima parte a existenţei ei, a dăruit planetei, sau a găzduit, sute de personalităţi încărcate de harul creativităţii şi, mai ales, de acel al artisticului, continuă să germineze talente noi, afirmate plenar chiar în primii lor ani de adolescenţă. În aceste zile, holul central al Primăriei Roman găzduieşte, cu deschiderea proverbială înspre cultură a acestei Instituţii, o astfel de „vîrstă unu”, eleva plasticiană Ondina Turturică, care oferă publicului nostru o nouă „personală”, purtătoare de măiestrie şi încărcată de sensuri. Plecată din această aşezare muşatină, care a fost „mamă” la zeci de nume mari ale penelului, de la Secoşeanu, Lecca şi Hîrtopeanu, la Iliescu, Apostu şi Haidu, mult-tînăra noastră artistă convinge, prin lucrările expuse, că pentru ea, în ceea ce priveşte şevaletul, „alea jacta est”.

Ondina, cum este şi firesc, rămîne a fi o fiică a secolului în care abia am intrat, secol ale cărui prefigurări ulterioare se grăbesc a veni către un azi al nostru. De aceea, nota de avangardism a viziunii şi a realizărilor ei artistice se bazează organic pe evoluţia modernă şi contemporană a artelor plastice. Astfel, în creaţiile sale ne întîlnim cu structurările aleatoare ale abstracţionismului, împletite discret cu concentrismul liniştitor al unui cubism linearic, apelîndu-se, în acelaşi timp, şi la geometria repetabilă a constructivismului.

Absenţa oricărei evadări înspre o perspectivă a adîncimii, sau a orizonturilor laterale, conferă lucrărilor ei nota de decorativism, atît de prezentă în arta contemporană şi în aceea deschizătoare de viitor. Cromatica Ondinei e subordonată graficului şi aparţine mult expresionismului, folosind culori saturate, alăturate polarizat şi evitînd a se lăsa tentată de voalajul impresionismului său de cel pointilist.

Tînăra plasticiană este, prin excelenţă, o „spaţiofilă”. Pentru ea, universul posedă doar această unică faţetă existenţială, invulnerabilă la trecerea timpului şi la devenire. Toate lucrările sale plastice se constituie, astfel, într-un adevărat „Poem al spaţiului”. De aici pendularea ei între evadare şi concentrism, între volum şi linii, primul însemnînd o pulverizare centrifugă, în vreme ce linearismul se constituie ca nişte „cristali de spaţiu”.

Deşi atît de dăruită expandării, Ondina duce cu ea acolo, spre indefinit, ceva de pe planeta ei maternă şi anume fărîma de ortogonism şi de curboformie, ceea ce dă lucrărilor sale o încărcătură deosebită de universalitate şi farmec.

Structurările în volum ale ultimelor ei creaţii au în ele un grad saturat de suficienţă, o limitare proporţională existenţială, ele purtînd fiinţa autarhic, prin simpla lor prezenţă. De reţinut, apoi, acele spaţii – alveole, spaţii matrice proteguitoare, germinative, adăpostind în ele alte structuri embrionare. De aici şi pînă la o posibilă nouă „Geneză”, e numai un pas.

Plasticiana Ondina nu e numai o mînuitoare de penel şi o sensibilă ordonatoare de linii. În spatele tuturor acestora se ascund motivaţii ideatice şi semnificaţii spontane, descărcate de maturitatea unor eşafodaje raţionale sau sisteme complexe de idei. Candoarea vîrstei sale şi un anumit instinct în a simţi lumea fără algoritmii istoriei conferă lucrărilor ei o viziune proprie extinsă pe deschiderea largă a unui evantai meditativ. Se constată astfel o încărcătură de interogativ pe care o emană majoritatea creaţiilor prezentate. Un interogativ care nu doreşte atît răspunsuri metafizice, cît mai mult criterii în a reordona anatomia realităţii.

Pe ea „astfel”-ul nu o atrage şi nu îi constituie punct de plecare în inspiraţiile ei, decît doar atunci cînd acesta este redus la esenţa unor linii. În schimb, „astfel”-ul reprezintă orizontul, necunoscut încă, spre care se îndreaptă adolescentin. Nu neagă ceea ce este, ci, odată simplificat, acesta devine, prin penelul ei, mereu un „dincolo”.

Un „a fi sau… a meta-fi” intuit de autoare, prin care viziunea ei capătă originalitate. Datorită acestui „altceva” linearic şi spaţial, căutător şi niciodată ultim, întruchipările artistice ale Ondinei transmit impresia că actul ei creator se constituie într-o variantă personală a unei „Geneze doi”, în urma căreia străvechea înfăţişare a firii, aşa cum a lăsat-o prima „Facere”, capătă noi alcătuiri.

Prin aceasta, Ondina ne este o Argonaută plastică, o căutătoare nemulţumită, nu de cum este lumea, ci şi de modurile în care aceasta din urmă ar mai putea fi. O Argonaută care nu va dori niciodată să exclame: „Am ajuns!”.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna august 2001