O viață în lumea tăcerii

În județul Neamț trăiesc 560 de oameni cu deficiențe de auz. Legătura acestora cu autoritățile este făcută de un singur translator atestat oficial.

 Foto: Constantina și Vasile Fînaru

Constantina și Vasile Fînaru își duc viața într-o lume a liniștii. Lipsită de sunete, de glasuri, fără muzică. Sunt lucruri fără de care noi, ceilalți, nici nu am concepe viața, în absența cărora ne-am simți neputincioși, fără apărare. Nu este și cazul lor. S-au născut fără auz și au învățat să trăiască așa, dovedindu-se puternici chiar dacă soarta nu i-a înzestrat cu darul auzului.

Constantina s-a născut la Oniceni, într-o familie modestă, cu trei copii. Nu își amintește ce înseamnă să audă. „Știe” doar că, atunci, când era micuță, auzea foarte puțin. Acum, doar țipetele reușesc să străbată cortina care o ține izolată. Soțul ei nu aude nici măcar atât. A fost la școala specială pentru surdo-muți, a învățat limbajul semnelor și a terminat o școală profesională. Are calificarea de tâmplar, dar nu s-a găsit niciun angajator dispus să-i ofere de muncă.

S-au cunoscut din întâmplare, pe o stradă din Pașcani. Într-o mare de oameni și într-o liniște adâncă, s-au remarcat folosind amândoi limbajul semnelor. S-au întrebat prin semne dacă sunt surdo-muți și amândoi au fost fericiți aflând că da. La șase luni după întâlnire, s-au căsătorit. Lângă ei – interpretul, care le-a tradus în semne întrebările ofițerului de stare civilă și, apoi, în sens invers, răspunsurile lor.

Oricât de ciudat ar părea, soții Fânaru spun că nu au probleme în a se descurca într-o lume cu totul altfel decât a lor. S-au adaptat. La familia Fînaru, soneria nu sună la ușă. Nu are de ce. În schimb, un bec montat strategic deasupra ușii din bucătărie se aprinde și se stinge atunci când cineva apasă pe buton. Soții Fînaru au telefon mobil. Îl folosesc pentru a scrie și pentru a primi mesaje. Se uită la televizor. Le plac filmele, pentru că înțeleg acțiunea cu ajutorul textului, dar urmăresc și emisiunile de știri. Ca să cumpere o pâine sau alte lucruri de strictă necesitate, sunt suficiente semnele. Și, dacă li se vorbește rar, pot citi câteva cuvinte de pe buze.

Când au nevoie de documente, cer ajutorul unui interpret oficial. Altfel, au parte de ajutorul mamei Constantinei, care își lasă treaba la țară și vine să facă pe translatorul, așa cum se întâmplă de exemplu atunci când trebuie să meargă la medic. Sau le sar  în ajutor cei doi copii. Amândoi copiii s-au născut cu auzul normal, dar au învățat încă de mici și limbajul semnelor.

Familia Fânaru trăiește în fiecare lună cu o sumă mai mică decât salariul minim pe economie. Fiecare primește o pensie de handicap de 230 de lei, la care se adaugă alocațiile copiilor. Pentru ei, ca părinți, nu-și doresc mare lucru. Viața i-a învățat să se descurce cu ce au și, mai ales, să nu jinduiască la lucrurile pe care nu și le pot permite. Sunt fericiți așa. Dar pentru copii și-ar dori o altă viață. Așa se face că, oricât ar părea de ciudat, copiii nu ies afară până nu arată caietele cu teme făcute.

Un translator la 560 de oameni

Asemeni familiei Fânaru trăiesc în Neamț 560 de persoane cu deficiențe de auz, aflate în evidența filialei Neamț a Asociației Surzilor din România, dintre care 56 în Roman. Pentru toți, în județ există un singur translator oficial, atestat de Ministerul Muncii. Neculai Cozma, din Piatra Neamț, este, de 27 de ani, puntea de legătură a acestora cu lumea. Îi asistă la căsătorii, la procese sau în orice altă situație care implică relația lor cu autoritățile. Cu programare, însă, pentru că este unul singur.

[sam_ad id=”127″ codes=”true”]

[sam_ad id=”130″ codes=”true”]