„Jertfă şi răscumpărare”

Spusa lui Malraux că „Secolul 21 va fi religios, ori nu va fi deloc” a devenit, de acum, cotidiană. La prima lectură a textului se pare că autorul confirmă sau existenţa unei continuităţi a stării de sacralitate a omenirii sau că, în sfîrşit, societatea omenească, în totalitatea ei, a ajuns la totala eflorescenţă a acestei stări. La a doua parcurgere a lui, însă, ni se dezvăluie „strigătul” avertizor al autorului, care ne atrage atenţia, într-o formulare de cod juridic, că prezentul şi viitorul umanităţii au ajuns, asemeni lui Oedip plecat de la casa părinţilor lui presupuşi, la o răscruce, de la care se deschid două drumuri: unul al credinţei, iar altul al negării existenţei umane, răscruce care are în spatele ei, acumulată şi amplificată de secolele anterioare, o acută conflictualitate religioasă. Un memento hamletian, acut şi actual, care se răsfrînge asupra veacului şi nu al mileniului în care am intrat.

Privită îndelung, pictura ca tematică religioasă, creştină, a Monicăi Carp poartă în ea dramatismul acestui „strigăt”. Și participanţii la Convorbirile comemorative de la „Cercul Militar” romaşcan, din aceste zile, prilejuite de împlinirea a 400 de ani de cînd capul inteligent şi vizionar al lui Mihai Viteazul a fost despărţit, cu brutalitate, de trupul neînfricat al acestuia, au remarcat din plin patosul, cu radicalitate alternativă, al acestei răscruci. O expoziţie plastică ce s-a înălţat, simbolic, pe desfăşurarea orizontalică, de o lungă extensie, a unui „Drum al Crucii” pictural.

Viziunea, ideatică şi religioasă, a autoarei este contemporană. Universul sacru al planetei s-a folosit, pînă aproape în perioada modernă, de o modalitate plastică apoteotică, monovalentă, de „Te Deum”, în a reda întregul eşafodaj al credinţei. Frescele, pînzele şi sculpturalul Renaşterii, Barocului şi Clasicismului european au prefigurat un Creştinism-model, de la Naşterea Mîntuitorului şi pînă la înălţarea Acestuia la Cer. Realismul, Expresionismul şi Modernismul contemporan, însă, au pătruns mai profund în lumea sufletului omenesc şi în labirintul, fără ieşire, al spaţiului social. Și Monica Carp tocmai o astfel de imersiune, în abisul existenţial, înfăptuieşte, oferindu-ne plastic şi „faţa nevăzută” a credinţei.

Folosind un creionaj contorsionat, o diagonalitate expresivă, succesiuni obsedante de cruci şi o cromatică contrastantă, autoarea surprinde în lucrările ei, unele cu intenţie iconografică, iar altele – picturi în sine, tocmai această confruntare surdă dintre „Credo” şi „Vivo”, ce este proliferată în această lume şi în acest timp, în care strigătul biologic al unui „azi” se impune mai mult decît meditaţia spirituală asupra unui „mîine”. Un interogativ tragic, cu tentă de avertizoare, ascunde în el, ideatic şi nu pictural, prezenţa alăturată a unui „care pe care” existenţial, a unei înstrăinări crescînde şi la nivel individual, cît şi la scena întregii omeniri.

E o dualitate adîncită ce o determină pe artista noastră plastică să apeleze la o diversitate voită de forme şi dimensiuni, la împărţirea spaţiului pictural în registre antagonice, ca şi la revărsările dominante de scriitură sacră tradiţională. Imaginea Mîntuitorului şi a altor personaje biblice este supusă unor grăitoare metamorfoze portretistice, din expresia cărora emană nu atît liniştea unui „Pace vouă”, cît dramaticul avertisment de „Grijă vouă”.

După suita impresionantă de lucrări parietale şi de „Drumul Crucii”, expoziţia ne opreşte, ca într-un final, la acel „ecran lat” plastic, de mari dimensiuni, care trimite, în acelaşi timp, şi la modalitatea creatoare a frescei, ca şi la cutremurătorul Voroneţ.

E ca o neo-„Judecată de Apoi”, care rezumă contemporan confruntările la scară macro ale creştinismului ca fapte şi credinţă, ca idei sublime şi supravieţuire pămîntească. E lucrarea care exprimă cel mai mult genericul de „Jertfă şi răscumpărare” sub care autoarea ne-a oferit această nouă ieşire expoziţională a ei. O lucrare „princeps”, ce trebuie citită şi recitită ca pe o Biblie şi care se constituie drept „Arta poetică” a plasticienei.

Ne despărţim de recenta revărsare de creativitate şi de credinţă a Monicăi Carp, cu gîndul că, în adevăr,

„secolul 21, nu că va fi, ci va trebui să fie religios”. E un „memento”, nu declarativ, ci programatic.

Fie ca după depăşirea acelei „Golgote” de pînă acum şi de azi, să urmeze, necesară şi încărcată de firesc, o „Coborîre a Sfîntului Duh” peste oameni, aducătoare, aşa cum ne şopteşte creaţia Monicăi Carp, de înţelepciune socială şi de plinătate sufletească.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna august 2001