Roman, Neamț
Căutare site

„Ioanii” din sportul romaşcan au sărbătorit alături de familii şi colegi

Antrenorii Ioan Holban, Ioan Isciuc şi Ioan Popa se bucură de rezultatele  din sport, de familie și de prieteni în fiecare zi a anului, dar mai ales la ceas de sărbătoare.

Mulţi sunt cei care au mare prilej de bucurie cu ocazia unor evenimente deosebite din viaţa lor şi puţini sunt cei care au şi posibilitatea de a trăi o clipă de fericire sau ceva mai multe alături de cei dragi, cu ocazia aceloraşi evenimente. De ziua ta nu trebuie să fii singur şi este mult mai bine să uiţi de griji. Cei mai optimişti se bucură, indiferent de condiţiile materiale. N-ai voie să fii trist, dar, inevitabil, îţi aduci aminte şi de momentele mai grele din viaţă peste ale căror efecte ai trecut sau nu, dar pe care nu le mai poţi schimba. În fiecare an, în 7 ianuarie, se sărbătoreşte Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul. Indiferent de colectivul sau comunitatea în care te afli, cunoscuţii te trag de mânecă şi îţi urează în cea de a şaptea zi a lunii ianuarie: „La mulţi ani, Ioane!”

Antrenori foarte buni pe care îi cheamă Ioan şi care sunt angrenaţi în sportul romaşcan şi, inclusiv, în cel românesc au avut amabilitatea de a rupe câteva clipe din programul de antrenament şi din orele libere alături de familie, de ziua lor, pentru a spune câteva cuvinte pe care nu le-au rostit în celelalte zile ale anului. Au fost ani mai buni, au fost şi ani altfel. Au fost clipe de fericire şi momente mai grele sau foarte grele. Optimismul este cel care domină, amintirile s-au transformat în lecţii de viaţă, învăţătură.

„N-am acceptat compromisuri, n-am acceptat să fiu secund”

Ioan Holban, antrenor emerit în handbal, tehnicianul cu care HCM Roman a promovat în Liga Naţională:

„Am realizat aproape tot ce mi-am propus. Am antrenat şi echipe care au jucat pe asfalt, pe bitum, cum îi spun eu. Și vara, şi iarna, pe vremea când nu aveam sală, jucam afară. Am luat medalii şi atunci. În competiţia naţională dintre licee am fost de două ori campion naţional cu echipele mele, în perioada ’80-’90. Am promovat cu echipa Romanului, în Liga Naţională, cu un lot din care făceau parte 12 jucătoare de ale noastre, dintre cele 16. Am fost antrenor la Centrul Olimpic de Excelenţă de la Râmnicu Vâlcea, angajat pe o perioadă de cinci ani, cu salariu foarte bun. M-am întors în Roman după un an. N-am putut să mai stau, din anumite motive. Mi-am dat demisia după un turneu internaţional din Franţa. Acesta sunt eu. N-am acceptat şi nu voi accepta compromisuri. După promovarea cu HCM Roman în prima ligă, am fost trecut pe linie moartă. N-am acceptat să fiu secund. Este problema mea. Am fost sau n-am fost apreciat? Nu. Eu sunt un tip mai incomod, pentru că am coloană vertebrală. Nu sunt genul de om cu: «Să trăiţi, şefu!». Au fost şi vor mai fi perioade triste. Am fost şi voi fi pe terenul de handbal alături de cei care muncesc, nu cu gura. În urmă cu ani buni, eu şi cu colegul Mircea Ioan Bucă, de la Braşov, am spus că Paula Teodorescu este jucătoare de lot naţional care merită să fie în lotul naţional, dar nu ca a treia rezervă. Voiau să o scoată din lot, noi n-am fost de acord şi s-a dovedit că părerea noastră era bună. Paula a fost titulară la Campionatul European şi mă bucură că nu au stricat cariera unei sportive. La fel sau aproape la fel a fost şi cu Tereza Tamaş. Când a văzut că nu mai este luată în consideraţie, fiind cotată ca al patrulea sau al cincilea portar din lotul naţional de junioare, voia să se lase de performanţă. Am determinat-o să creadă că are valoare. Am crezut în ele şi le-am mobilizat. Aceasta este treaba antrenorului. În curând, voi împlini 65 de ani. Mă simt împlinit şi nu-mi este ruşine să mă uit în oglindă. Ce am realizat a fost pentru oraşul în care mi-am desfăşurat cariera. M-am născut în Medgidia. De la vârsta clasei a cincea sunt în Roman”.

Ioan Isciuc joacă la dublu: onomastică şi zi de naştere

Ioan Isciuc, antrenorul coordonator de tenis de câmp de la Clubul Atletic Roman, a împlinit miercuri, 7 ianuarie, 56 de ani. Cu o condiţie fizică de invidiat, în ziua „dublă” anuală de sărbătoare, Ioan Isciuc spune altceva decât ne aşteptam la începutul unei conversaţii: „Mă simt mai bătrân cu vreo câţiva ani”. Revine, încetişor, la un optimism moderat şi realist: „Mi-aş fi dorit tot ce a dat şi ce va da Dumnezeu. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că m-a ajutat şi că mă ajută cu fetele mele, Ioana şi Corina Anca. Ioana este absolventă a Facultăţii de Medicină Dentară. Anca este în an terminal la aceeaşi insituţie de învăţământ. Cea mare, Ioana, este acum în Irlanda şi n-a putut fi acasă de ziua mea, de ziua noastră. Ne simţim unii pe alţii şi distanţa nu face decât să ne apropie. Dorinţa mea cea mai mare este de a ne reuni cu toţii, să fie familia la un loc. Spun greşit? Familia mea este întreagă. Soţia mea lucrează de 15 ani în Italia şi vine acasă doar în concediu. Nu a fost aşa în primii trei ani, când n-a putut să vină. Amândoi am crescut aceste două fete frumoase şi harnice. De la fetele mele am peste 80 de cupe şi medalii obţinute la tenis. Anca a jucat cu Irina Begu. Florenţa Mihai, fosta mare campioană a României, ne-a solicitat ca Anca să fie partenera Irinei la antrenamente. Fetele mele au ales alt domeniu şi nu pot să fiu supărat.

Vreau, ca toată lumea, un an mai bun. Să văd şi terenurile de tenis acoperite. Să fie sănătate şi colaborare benefică. Mă bucur de câte ori mă întâlnesc cu foşti colegi sau elevi. Am generaţii de sportivi cu care am lucrat şi cu care mă întâlnesc, bucuros, doar în perioada de vacanţă. Și asta, întâlnirea, îmi dă impresia că fac un lucru bun. Vreau să merg cel puţin pe aceeaşi cale. Mi-aş dori să am infrastructură şi să pot pregăti copii pe terenuri cu dimensiuni regulamentare. Una este să joci pe teren îngust, fără spaţiul acela necesar dintre limitele suprafeţei de joc şi limita suprafeţei disponibile, alta este când nu eşti condiţionat. Cred că fiecare antrenor, indiferent de disciplina în care s-a specializat, şi-ar dori mai mult spaţiu. Nu poţi aduna mai mult de patru sportivi, pentru performanţă, într-un spaţiu restrâns. În tenis este o luptă enormă. La nivel foarte ridicat, precum cel în care se află jucătorii de peste tot din lume, din ATP şi WTA, pregătirea se face «la sânge». Ceea ce-i desparte pe cei care sunt foarte sus este calitatea psihologică, esenţială. Funcţie de temperamentul sportivului, calităţile se pot lucra, în timp. La nivelul jucătorilor de prim rang nu mai există lipsuri tehnice sau tactice. Toţi sunt pregătiţi. Va câştiga cel care va rezista cel mai bine din punct de vedere psihologic. Eu nu-mi propusesem, când am început cu tenisul, să ajung la performanţă. Am văzut că există foarte mulţi copii talentaţi şi, atunci, m-am întrebat: de ce să nu-i promovăm?”

„Ce-i mult, strică”

Ioan Popa (director adjunct la LPS Roman, vicepreşedinte al Comisiei Tehnice în Federaţia Română de Baseball):

„Cel mai bun rezultat, internaţional, la baseball, a fost cel obţinut în 1999, la Campionatul European din Cehia, la cadeţi, când, împreună cu profesorul Mihai Blaj, am coordonat echipa care a ocupat locul al treilea, medaliată cu bronz. Nu-mi place vorba lungă. Ce-i mult, strică. De opt ani sunt director adjunct la LPS Roman şi vreau să pun umărul, în continuare, pentru rezultate care să facă recunoscut numele Romanului”. Ioan Popa a absolvit cursurile Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Iaşi în 1979. Din 1992, este profesor la LPS Roman.

Comentarii 0

Discuția cititorilor despre acest articol

Adaugă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.