Ioan Zăloagă, fotbalistul care a învins moartea după o operație de risc maxim [FOTO]

Ioan Zăloagă (foto) este un nume cunoscut în fotbalul romașcan, mai întîi ca jucător la Danubiana Victoria și Laminorul, apoi ca antrenor secund la FC Laminorul. Apropiații săi și, în general, oamenii de fotbal, mai cunosc, însă, ca Zăloagă a trecut, în septembrie 1987, printr-o mare cumpănă, cînd era să-și piardă viața din cauza unei infecții apărută din senin.

 

 

Mai întîi, însă, să-l prezentăm pe cel care care, cu ajutorul și la intervenția oportună a medicilor romașcani, a revenit, practic, din morți.
S-a născut în 1948 la Roman și a început să practice fotbalul, ca jucător legitimat, la vîrsta de 16 ani, la juniorii echipei Danubiana, în 1964. În 1967 s-a transferat la echipa de seniori Victoria, în Divizia C, unde a activat pînă în 1970, cînd, pentru un an, s-a transferat la Minerul Gura Humorului. Specializat pe posturile de fundaș dreapta și fundaș central, a ajuns din nou la Danubiana, în „C”, pentru o perioadă de cinci ani, 1971-1975. Zece ani a fost, apoi, component de bază al Laminorului (1975-1985), încheindu-și cariera de jucător la Danubiana, în 1986, în sezonul în care echipa romașcană promovase din nou în eșalonul al treilea. Din 1986, a început cariera de antrenor la grupele de copii și juniori de la Laminorul.

 

Operat timp de patru ore

 

Ziua de cotitură, dar care putea fi și ultima din viața lui Zăloagă, a fost 17 septembrie 1987, cînd antrenorul a revenit din lumea celor morți. Nici una dintre zilele premergătoare nu prevestea ceva special legat de ziua cu pricina, nicidecum o iminentă apariție a umbrelor morții.

Nici acum nu știu exact ce a putut duce la situația în care am ajuns atunci și care avea să mă marcheze profund. Duminică, avusesem meci cu juniorii la Bacău și mă resimțeam, dar nu cine știe ce, din cauza unor dureri lombare, dar care nu prezentau vreun fel de amenințare. Marți, la antrenament, am început să am dureri puternice. Am anunțat că nu mă simt bine și că a doua zi voi absenta pentru a putea merge la un consult, la medicul internist. A doua zi, după o investigație în zona cu durerea, nu s-a putut da un diagnostic. Medicul a avut ideea să-mi ia și tensiunea și aici s-a descoperit ceva extrem de curios. În poziție orizontală aveam tensiune mare, iar în șezut aveam una normală. Mi-a zis doctorul: «În seara asta rămîi aici, la spital, și mîine îți vom face un control mai amănunțit». Mi-aduc aminte că, în acea zi, 16 septembrie, se juca manșa I din primul tur al Cupei Cupelor, între FC Malines (Belgia) și Dinamo. Peste noapte, a apărut o infecție puternică în coapsa stîngă. Dimineață s-a constituit o comisie de medici, condusă de chirurgul Socor și de anestezistul Popa. Și-au dat seama că este ceva grav și că trebuie să fiu dus de urgență la Spitalul Sfîntul Spiridon, din Iași. Dar, ghinion, imediat s-a constatat că sînt netransportabil. Medicii din Roman au luat legătura, telefonic, cu cei din Iași, le-au transmis ce simptome aveam și au luat decizia să fiu operat imediat la Roman, de doctorii Socor și Popa, asistați de mai mulți colegi. Așa s-a și întîmplat și, timp de patru ore, au luptat cu moartea și, slavă Domnului, operația a reușit. Le rămîn veșnic recunoscător și le mulțumesc și acum. Regret că nu le mai pot transmite și acum sentimentele mele, pentru că unii dintre medici nu mai sînt printre noi. Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească! Dacă nu se depista acea infecție internă, aș fi fost mort„, spune Zăloagă cu vocea tremurîndă.

 

Înțepătură de țînțar sau ruptură musculară?

 

Mi-aduc aminte că, după încetarea efectului anesteziei și după somnul postoperator, mi-am revenit. Am încercat să aflu cît mai multe despre cele ce mi se întîmplaseră. În primă instanță, am aflat că intervenția chirurgicală era considerată una de mare risc la acele vremuri și că era efectuată de chirurgi cu renume și cu mare experiență. Bineînțeles, în săli de operație mult mai bine dotate decît era cea din Roman. Cu atît mai mare este meritul medicilor romașcani, adevărați profesioniști, cei care mi-au dăruit o nouă viață. De asemenea, am mai descoperit că asemenea cazuri, precum al meu, nu se mai întîlniseră la noi din vremea războiului. N-am reușit, însă, a afla cauza acelei infecții. Dintre posibilele variante aduse în discuție, una mi-a atras atenția, anume infectarea din cauza unei înțepături de țînțar. Ar mai fi putut fi o ruptură musculară repetată, în același loc, și netratată corespunzător, ori o tăietură, zgîrietură. Doctorul Ștefănescu a mers pe varianta cu ruptura repetată netratată, care, în anumite cazuri, poate duce la intrarea în putrefacție a mușchiului afectat, ca la un corp neînsuflețit. La vindecarea mea au contribuit și autoritățile, care au procurat medicamentele necesare din stocurile unei unități militare. Am început refacerea sub coordonarea celor doi medici care m-au operat și a colectivului medical care i-a ajutat. După 45 de zile, medicii au fost fericiți că efortul lor a dat roade și au hotărît să fiu externat. Musculatura era refăcută în proporție de 90 la sută și nu mai existau riscuri postoperatorii. Eram cel mai fericit om, alături de soția mea Lucia și de băiat, Cătălin„, își amintește cu bucurie antrenorul.

 

Promovare cu Laminorul în Divizia B

 

Viața și-a reintrat în drepturi pentru Ioan Zăloagă și omul de fotbal a revenit, ulterior, în activitate, dar nu neapărat numai în sportul rege. De la 1 ianuarie a anului următor a revenit la echipă, pentru ca, între 1991 și 1995, să fie angajat ca lăcătuș la Uzina de Țevi. În 1995, la sugestia sindicatului și a conducerii uzinei, a fost chemat ca antrenor secund la FC Laminorul, punîndu-i-se condiția ca, împreună cu antrenorul principal Nicolae Zaharia, să formeze o echipă competitivă, care să promoveze în Liga a treia și mai sus. Cei doi și-au suflecat mînecile și s-au pus pe treabă. „Am luat legătura cu Petrică Sandu, directorul de la LPS Roman, și ne-am înțeles ca toți jucătorii de la LPS care termină junioratul și școala în 1995 să vină la Laminorul, pentru a ne atinge obiectivul. Era vorba de acea generație de fotbaliști care, trei ani consecutiv, se calificaseră la turneele finale naționale, alcătuind, cu alte cuvinte, una dintre primele opt echipe de juniori din țară. Este vorba de, printre alții, Gabriel Dinu, Claudiu Marțîn, Bogdan Vizitiu, Ciprian Țigănuș, Ciprian Vizitiu, Marius Tofan, Ionuț Nacu, Cornel Codreanu, cel care avea să joace mai tîrziu în prima ligă, la FCM Bacău. În 1996 urcam în „C”, iar un an mai tîrziu reușeam promovarea în liga secundă„, povestește fostul secund al Laminorului.

 

Meciuri memorabile cu Dinamo Bacău și Poli Timișoara

 

Din sumedenia de amintiri plăcute ale fostului fotbalist, la rang de cinste se află meciurile din Cupa României cu Dinamo Bacău, din 1969, și cu Poli Timișoara, din 1982. „Dinamo Bacău a reușit să ne învingă cu 1-0 în șaisprezecimile Cupei, după un meci mare al nostru. N-am cum să uit că la Dinamo jucau nume mari, precum internaționalii Dembrovschi și Ghiță, Mircea Nedelcu, Mioc, Munteanu, Ene Daniel, Rugiubei, Kiss, iar echipa era antrenată de Constantin Teașcă și Dumitru Nicolae Nicușor. Imediat după meciul nostru, formația băcăuană avea să elimine echipa scoțiană Kilmarnock, din Cupa Orașelor Tîrguri (UEFA) și să devină prima grupare fotbalistică din România ajunsă în sferturile de finală ale unei cupe europene. Cu noi și-au făcut încălzirea. Apoi, în 1982, am jucat, tot în șaisprezecimi, cu Poli Timișoara, la care evoluau Nedelcu II, Roșca, Păltinișan, Rotariu și alții. Am fost învinși cu 5-2 de cea care avea să cîștige Cupa. Au fost, atunci, foarte mulți spectatori și a fost pentru a doua oară cînd arena s-a dovedit neîncăpătoare, prima oară fiind în 1980, la inaugurarea acesteia, cînd a și fost organizat un turneu la care au mai participat Sport Club Bacău, CSM Suceava și Poli Iași. Îmi cer scuze față de foștii mei colegi că nu-i pot trece în revistă pe toți, împreună cu care am scris și eu o mică pagină în istoria fotbalului romașcan. Îi voi aminti, începînd cu anii ’70, pe cîțiva care au jucat ulterior în Divizia A sau B, precum Lucian Catargiu (SC Bacău), Ion Ionică (Oțelul), Ion Mățăuanu și Marian Decu (Progresul București), Arnăutu (Poli Timișoara), Kolnik (ASA Tg. Mureș), Ungureanu (Ceahlăul), aceștia din perioada cînd jucam la Danubiana. Nu-i pot omite, apoi, pe Viorel Botez, Mircea Crețu, Gheorghe Apostol, Mihai Dominte, Mircea Simionaș, Costel Stănculescu, regretatul doctor Leahu, profesorul Varduca, Sorin Bortoș, Șoiman, Relu Bălan, Dinu„, încearcă să cuprindă cît mai mult Zăloagă.

 

Marea dorință: să vadă SCM Petrotub Roman în Liga a doua

 

Ar mai fi multe lucruri interesante de spus, dar orice poveste trebuie să aibă și un final. Vom încheia cu gîndurile de viitor și cu năzuințele lui Ioan Zăloagă: „Mi-aș dori foarte mult să mai văd echipa României calificată la un turneul final, chiar dacă, acum, trece printr-un schimb de generații. Nici acum nu-mi iese din cap cum am ratat acea calificare în meciul de baraj cu Slovenia. Mai aproape, aș vrea ca SCM Petrotub să fie sprijinită să ajungă în liga secundă. Ar fi o mare mulțumire sufletească să pot să văd echipa la care am activat că revine în Divizia B și să vină spectatorii cum veneau acum 15 ani la fotbal, cînd media era de 10.000 de susținători și cînd nu exista deplasare în care să nu fim însoțiți de minimum trei autobuze de suporteri„.

Zăloagă, acum pensionar, va mai sta în Roman cîteva zile, pînă la meciul SCM Petrotub de la începutul returului, apoi va pleca la Alexandria, unde va petrece și sărbătorile pascale, să-și vadă nepoții, pe Alexia Ioana și Rareș Gabriel.


COMENTARII

WORDPRESS: 0
error: Content is protected !!