Între mediere şi instanţă

Mediatorul Petronela Stogrin, formator în mediere, vă prezintă o comparaţie între ceea ce înseamnă un proces în instanţă şi alegerea medierii ca soluţie de rezolvare a unui conflict.

Au trecut deja şapte ani de la adoptarea Legii nr. 192/2006 privind medierea. Cu toate că modificările legislative aduse legii în discuţie au rolul de a promova această metodă alternativă de soluţionare a disputelor, cei care ajung la un proces în instanţă cunosc foarte puţine detalii despre avantajele acestei proceduri.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, medierea a luat avânt, ţinând cont de faptul că în Legea medierii a fost introdus un nou articol, potrivit căruia, într-o serie de litigii, părţile, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, trebuie să parcurgă în prealabil o şedinţă de informare – gratuită – privind procedura şi avantajele medierii.

Pentru a decide de ce e mai bine să aleagă medierea ca şi procedură de soluţionare a conflictului, părţile implicate trebuie să fie informate corect despre avantajele acestei proceduri. Mediatorul trebuie să se asigure că părţile au înţeles despre ce este vorba, pentru ca, apoi, în baza principiului autodeterminării, acestea să decidă ce este mai bine pentru ele.

În primul rând, persoanele care aleg medierea ca metodă alternativă de soluţionare a conflictelor se numesc părţi, şi nu reclamant sau pârât, aşa cum se întâmplă în instanţa de judecată. Documentul prin care este chemată o parte la mediere poartă denumirea de invitaţie, şi nu de citaţie, ca în instanţă, partea fiind invitată, şi nu citată. Dacă partea nu se poate prezenta la mediere la data şi ora stabilită în invitaţie, întâlnirea va putea fi reprogramată cu acceptul tuturor părţilor implicate în conflict.

Părţile pot alege mediatorul la care să apeleze pentru medierea conflictului. Mediatorul poate fi ales de pe tabloul mediatorilor autorizaţi afişat pe site-ul Consiliului de Mediere, de pe tabloul afişat la instanţele de judecată sau poate fi recomandat. Nu acelaşi lucru se întâmplă în instanţa de judecată, unde părţile litigiante nu pot alege judecătorul care să le soluţioneze procesul, dosarul fiind distribuit aleatoriu de un program special conceput.

Părţile, de comun acord cu mediatorul, stabilesc data şi ora la care va avea loc şedinţa de mediere. Ședinţele de mediere pot fi fixate şi de pe o zi pe alta. În instanţă, termenele de judecată sunt impuse, sunt numeroase, fixate la distanţe lungi de timp între ele şi nu pot fi negociate cu judecătorul de caz.

Pentru şedinţa de mediere nu există limită de timp. Părţile, împreună cu mediatorul, stabilesc cât timp vor petrece pentru soluţionarea cazului, iar dacă se impune, timpul alocat poate fi prelungit cu acceptul tuturor părţilor. În instanţă, de cele mai multe ori, părţile nu sunt lăsate să vorbească tocmai din lipsa acută de timp a judecătorilor care intră într-o şedinţă cu câteva zeci de dosare. În mediere, părţile sunt încurajate să discute, mediatorul facilitând comunicarea dintre părţi. Acest lucru are la bază o regulă străveche de drept „Audiatur alter pares” („Ascultă şi cealaltă parte”). În mediere, dialogul între părţi este încurajat de către mediator. În instanţă însă, persoanele vorbesc doar atunci când li se dă cuvântul de către judecător.

Medierea este o procedură confidenţială. Tot ceea ce se discută în cadrul acestei proceduri rămâne strict confidenţial, în baza clauzei de confidenţialitate cuprinse în contractul de mediere încheiat între mediator şi părţi şi în baza acordului de confidenţialitate semnat de celelalte persoane care iau parte la mediere. Procesul clasic din sala de judecată se desfăşoară în şedinţă publică, declaraţiile părţilor în faţa judecătorului fiind auzite de toţi cei prezenţi. La mediere participă doar persoanele în conflict şi, eventual, avocaţi ai acestora sau alte persoane care însoţesc, dar numai dacă sunt agreate de părţile în conflict.

Sala în care se desfăşoară şedinţa de mediere este întotdeauna mai discretă şi mai primitoare faţă de sala de judecată. Ședinţa de judecată este dominată de formalism, cei prezenţi sunt obligaţi să respecte anumite reguli de procedură, în caz contrar putând fi sancţionaţi.

În cadrul medierii, soluţia la care se ajunge aparţine părţilor. Mediatorul nu poate impune nimic părţilor, ele aleg soluţia pe care o consideră reciproc avantajoasă. Mediatorul nu judecă părţile şi nu dă verdicte. În instanţă, însă, judecătorul este cel care decide pentru părţi, soluţia este, practic, impusă părţilor de către un complet de judecată.

În mediere, ambele părţi trebuie să câştige, nu există un învingător şi un învins, părţile discută de pe aceleaşi poziţii. În instanţă, însă, va exista întotdeauna un reclamant şi un pârât, unul care câştigă şi unul care pierde.

Prin mediere se sting conflictele existente şi se preîntâmpină apariţia altor neînţelegeri. Mediatorul este interesat de împăcarea părţilor şi insistă într-o comunicare bazată pe respect. La finalul unui proces, însă, comunicarea dintre părţi dispare, fiind înlocuită de o stare conflictuală şi mai accentuată , deoarece, spre deosebire de mediere, unde părţile aplică principiul câştig – câştig, în instanţă vor exista întotdeauna învinşi şi învingători. Judecătorul este interesat de aplicarea corectă a legii, de a face dreptate. În cadrul unui proces, părţile se acuză în permanenţă reciproc, fie personal, fie prin avocaţi sau alte persoane împuternicite.

Nu în ultimul rând, ar trebui amintite costurile reduse ale medierii în comparaţie cu procesul în instanţă. În general, onorariul mediatorulului este negociat şi plătit în mod echitabil de către părţi, deoarece toate părţile urmăresc identificarea unei soluţii reciproc avantajoase. În instanţă, reclamantul achită la început taxa de timbru stabilită, angajează un avocat, iar dacă se va impune va achita şi costurile unei expertize în cauză. La final, dacă va câştiga, va vedea ce cheltuieli va putea recupera. Nu mai vorbim aici de stresul acumulat în timpul unui proces, care poate dura câţiva ani buni, dacă părţile apelează la toate căile de atac permise de procedură.

În ansamblu, medierea nu prezintă avantaje doar pentru persoanele care au un conflict.

Soluţionarea cât mai multor conflicte prin mediere degrevează instanţele de judecată, creşte calitatea actului de justiţie – datorită faptului că judecătorii intră în şedinţă cu un număr mai mic de dosare -şi reduce costurile activităţii instanţelor judecătoreşti, importante sume de bani putând fi redirecţionate în alte scopuri în cadrul instanţelor.

Pentru avocaţi, soluţionarea cauzelor prin mediere înseamnă clienţi care câştigă, deci clienţi mulţumiţi. În procedura medierii, avocaţii pot solicita onorarii la fel ca în instanţă, sau chiar mai mari, justificate prin reducerea timpului de soluţionare a conflictelor, asistarea şi consilierea clienţilor în cadrul procedurii, modul confortabil şi elegant de desfăşurare a şedinţelor de mediere. Mai mult decât atât, avocatul nu mai este obligat să redacteze acte în regim de urgenţă, deoarece în mediere nu există termene procedurale stricte. În plus, avocatul nu mai are timpi morţi în instanţa de judecată, alergând de la o sală la alta, putând, astfel, folosi timpul pentru pregătirea dosarelor din instanţă. Cel mai important avantaj pentru avocaţi este că, datorită succeselor rapide şi a costurilor reduse, clienţii mulţumiţi vor aduce noi clienţi.

Ținând cont de faptul că în toate ţările civilizate medierea este preferată de justiţiabili instanţei de judecată, tocmai datorită multiplelor avantaje prezentate mai sus, putem privi cu optimism impactul viitor al medierii în Romania. Important este ca mediul juridic autohton să aibă deschiderea necesară şi să încurajeze această modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă. Medierea are nevoie de timp şi de rezultate pentru a se impune şi la noi.

Petronela Stogrin,

Mediator, formator în mediere