Gherăești: satul nemțean în care tradițiile vor dăinui în etern – guest post Cristina Gherghel

Gherăești: satul nemțean în care tradițiile vor dăinui în etern – guest post Cristina Gherghel

 

Nu știu tu, dar eu sunt deosebit de tradiționalistă.

Îmi plac costumele populare românești, cântecele moldovenești, oalele și ulcelele de lut, ceaunele din fontă, tochitura de porc conservată în osânză și lista ar putea continua la nesfârșit.

Nu umblu cu catrință, dar aș umbla… dacă aș avea.

Glumesc.  Catrințele nu sunt foarte comode.

Dacă mă urmărești, știi că m-am născut în Gherăești – un sat de lângă Roman –, pe vremuri comuniste. La țară, da.

Și pe atunci, în sate, femeile (în special), în afară de a merge la colectiv (CAP), își căutau de treabă acasă.

De fapt, nu își căutau neapărat, dar trebuiau să-și facă haine, pături, țoale, saci, fulare, fețe de mese etc., că nu aveau de unde să ia. Ori mai bine, nu aveau cu ce să ia.

Bani, la bani mă refer, da.

Dacă erai țăran și mergeai la colectiv banii nu-ți cădeau din cer. Nimeni nu te plătea, căci, tu, practic, lucrai pe pământul tău – chiar dacă statul îți lua recolta.

În fine, discuțiile sunt lungi și nu vreau să intru în polemici.

În 14 nuanțe de roșu am scris foarte mult despre asta – dacă ești interesat.

Pe vremea lui Ceaușescu, singurii bani care intrau în casa unei familii de țărani (care lucra exclusiv la colectiv) erau banii din alocația copiilor  – asta dacă aveau (copii). De aceea femeile erau constrânse să-și facă singure haine și lucruri prin casă.

În plus, hainele nu se găseau chiar așa de ușor pe la sate și era chiar la modă să țeși catrințe, cămăși, covoare, codițe, artizanate ș.a.m.d.

Dacă țesutul nu te pasiona, coseai.

Dacă nici cusutul nu era de tine, împleteai sau croșetai.

Dacă nici astea, atunci preparai lâna sau altele.

Dar nu stăteai cu mâinile în sân, că nu erai femeie gospodină. Mai ales dacă aveai fete de măritat – le trebuia zestre!

Cu cât aveai mai multe fete, cu atât aveai nevoie de mai multe obiecte țesute.

Femeile își schimbau servicii și lucruri între ele – tu-mi dai un covor, eu îți dau 10 cuverturi (de exemplu).

Unele lucrau atât de mult încât se duceau în piață cu operele lor de artă. Asta tot ca să adune bani pentru a cumpăra dulapuri, scaune și mese  – pentru zestrea fetelor. Nu?

 

Că așa era pe atunci: băiatul făcea casa cu banii de la nuntă (se adunau vecini, rude și prieteni și ambele familii contribuiau la ridicatul casei) iar fata o mobila.

Știu bine, căci mama era una dintre aceste femei. Și a avut de făcut zestre la șapte fete – inclusiv mie, care nu m-am măritat.

Na, că a muncit biata de ea degeaba!

Aceste meșteșuguri femeiești erau în toi în special iarna, căci în restul anotimpurilor trebuia să mergi la câmp să-ți faci normele.

Dar erau și zile răzlețe în care lucrai de mână și vara – dacă ploua și nu se putea lucra pământul.

În aceste zile calde, femeile se adunau la casa uneia dintre ele (prin rotație) să lucreze, să-și schimbe idei și modele și să socializeze.

Aici mâncau, serveau cafea (băutură mai rară ca aurul pe atunci) și… duceau știrile mai departe.

Șezători, așa se numeau aceste adunări de femei și lucruri manuale.

La câte nu am asistat și cât nu am ajutat-o pe mama la țesut, desfăcut și tors lână…

Mama, draga de ea (a împlinit 84 de ani anul acesta – 18 mai 2019), avea toate speranțele că o să-i calc pe urme. Și pe bună dreptate, căci păream deosebit de interesată de covoare (în mod particular).

Păcat că, odată cu căderea comunismului și intrarea în era consumerismului, românul s-a emancipat cu viteza luminii.

Oamenii nu mai puneau codițe pe jos, covoare pe perete, cuverturi pe pat și artizanate-n piept la nunți, căci piața a fost invadată de fel de fel de persane, cuverturi lățoase și obiecte care străluceau de-ți luau ochii.

Decăderea acestui stil tradițional românesc nu s-a produs încet-încet, cum ar fi fost normal, ci dintr-odată parcă.

Până și mama voia covoare persane. Ea care a țesut covoare de o frumusețe rară.

 

După ce Ceaușescu a fost împușcat, România s-a golit de tineri – femei și bărbați deopotrivă.

Bărbații mergeau în Israel (la construcții) – femeile în Italia (la îngrijit bătrâni).

Unii au mers în Grecia și Turcia (la cules de măsline), alții în Germania (construcții) etc.

În sate, mai ales, au rămas doar copiii și bătrânii cu lacrimi pe obraz… dar nici cei care plecau nu erau veseli.

Știu, căci am emigrat și eu și odată cu asta i s-a spulberat visul mamei mele. Eu n-aveam să mă apuc de țesut, ca să duc tradițiile mai departe.

 

În Italia am mobilat una dintre camere în stil tradițional moldovenesc, cu obiecte țesute de mama, ca să-mi amintesc mereu de țara mea. Când dorul de casă mă copleșea, mergeam și mă întindeam pe pat, strângând în brațe covoarele țesute de mama, la care am lucrat și eu.

Îmi plângea inima când mă gândeam că toate tradițiile vor muri odată cu generația mamei – protagonista amintirilor mele din copilăria comunistă.  Dar timpul nu se poate opri. De ce s-ar opri? Schimbările sunt inevitabile și, în unele cazuri, necesare, căci multe dintre obiceiurile de odată sunt puțin practice în aceste vremuri.

Anul acesta m-am întors în țară ca să mă îngrijesc de mama. Și mare mi-a fost mirarea când am descoperit că în satul natal – Gherăești – există câteva persoane – femei, mai ales –, care duc tradițiile, de care sunt atât de afecționată, mai departe.

Petronela Enășoaie, surorile ei și urmașii lor, de exemplu (vezi fotografiile).

Cât m-am bucurat să aud aceste familii de români se îmbracă în straie tradiționale, se adună la șezătoare și lucrează împreună, amintindu-și de vremurile de odată pe care mulți le-au uitat sau nici nu le-au cunoscut.

 

Aflând asta am rugat-o pe Petronela să-mi vorbească despre aceste minunate întâlniri și despre iubirea ei pentru țesut – printre altele –, și să-mi trimită niște fotografii pentru a le publica în Ziarul de Roman.

Căci românii ca ea (și membrii familiei ei) merită să fie cunoscuți și apreciați pentru iubirea față de tradițiile noastre.

Țesutul este o artă și covoarele cu căprioare și păduri, bujori și grădini sunt parcă tablouri ieșite de pe mâinile unor pictori iscusiți. Să știi să potrivești culorile la codițe și macaturi nu este o joacă de copii. Numai pasionații reușesc să dea lumii obiecte rupte parcă din vederi de odinioară. Obiecte de o valoare inestimabilă.

Petronela adoră să țeasă și-ar face-o în fiecare zi, dar cum e asistent maternal își dedică timpul îngrijirii copiilor luați în plasament. Țesutul este o pasiune arzătoare pentru Petronela. Acum își amintește de trecut cu emoție și visează la viitor cu ochii deschiși.

 

Admirația pe care o am pentru Petronela și toți cei care se mândresc cu tradițiile noastre este imensă.

 

 

În satul Gherăești tradițiile sunt la loc de cinste. Fiecare sărbătoare a satului este o ocazie pentru localnici să se îmbrace în straie naționale și să-și etaleze cu reverență obiecte păstrate cu sfințenie în „odăi de curat”.

 

Mă mândresc să fac parte dintr-o așa comunitate în care sunt persoane care-i învață pe cei mici să țese (doamna Maria) –, a fost făcut un reportaj la televiziunea din Roman, poate l-ai văzut.

Să reușești să inculci iubire pentru tradiții în inimile copiilor din ziua de azi – în care jocurile pe calculator sunt la putere – este o izbândă demnă de tot respectul.

 

Mă închin cu umilință în fața Petronelei și a celor care nu au uitat și duc mai departe cu orgoliu și respect obiceiuri ce ne definesc ca români și, respectiv, moldoveni „adevărați”. Datorită acestor oameni minunați datinile noastre, ale tuturor, vor dăinui până la sfârșitul veacurilor.

Aceasta-i cultura gherăeștenilor și sper ca multe alte comunități să urmeze acest exemplu.

 

Aleasă prețuire și veșnică recunoștință!

Dacă ai apreciat și vrei să vezi mai multe fotografii pe această temă (și multe altele), te aștept pe bloguri și rețele sociale:

CRISTINA GHERGHEL

 

 


COMENTARII

WORDPRESS: 0