„Drumul cel mai scurt dintre două… linii – expresivitatea”

„Codex”-ul muşatin al „zugravilor” de excepţie, al celor mînuitori de penel şi culoare care, în ultimul secol, s-au impus prin harul lor întru privire, a mai încrustat, în paginile sale, un nume tînăr şi autoritar: Raluca Popescu. Studentă, încă, la Arte plastice, din universul plin de puritatea monovalentă a Graficii, Raluca ne oferă, în spaţiul plin de spiritualitate al „Bibliotecii Municipale”, o suită, restrînsă ca număr, dar complexă în conţinut, din ultimele sale lucrări. Ducînd, mai departe, blagoslovirea spre lumea frumosului vizualic a părinţilor ei şi alăturîndu-şi, cu o deosebită pregnanţă, deschiderea sa proprie către caligrafia, bogată în sensuri, a graficii, adolescenta plasticiană răspîndeşte în jur o matură profunzime de gînd şi coregrafie de linii.

O mare parte din lucrările sale sînt dăruite, ca subiect, „Anului Internaţional Caragiale”, autoarea purtîndu-ne astfel sensibilitatea receptivă, de la „curat-murdarul” temei, la un „alb-negru” de idei. O bivalenţă în tuş, concordantă de minune cu viziunea, socială şi artistică, a nemuritorului nostru dramaturg. De la multe din creaţiile acestuia, tînăra graficiană a reţinut, suficient şi convingător, „lovitura de teatru” a lor, fie că avem trimiterea la „ecranul lat” al scenei, fie că savurăm densitatea de „monadă” a unui „moment”, sau a unei „schiţe”.

Raluca Popescu, pentru a ajunge la esenţele pe care estetica graficii le cere, apelează la reducţii în trepte, spre a se opri, în final, la acel „proton caragialian”, dincolo de care ar rămîne doar linii în sine. Sîntem în prezenţa unor prefigurări limită, de unde, aşa cum se exprima renascentistul Alberti, „nu mai ai nici ce scoate, dar nici ce adăuga”. Prin aceasta, autoarea dovedeşte că stăpîneşte, de acum, întreaga „alchimie” a graficii, în favoarea unei „chimii” a ideilor.

Serialul ilustrativ „Caragiale” al ei poate suplini, de minune, atît suprafaţa unei scene la care cortina s-a tras, cît şi raftul unei biblioteci, de unde s-a scos, pentru lectură, volumul corespunzător. Toate acestea conving, încă o dată, de polisenzorialitatea operei „Maestrului Iancu”, traductibil pe toate „canalele” artei, ca şi de monovalenţa simplificativă a artei lui „Ralu”, care din „O noapte furtunoasă”, poate ajunge la „furtuna” unei grafii.

În cuprinsul aceleiaşi Expoziţii figurează, la fel de dominantă, şi tematica pastorală a peisajului. De la monumentalizarea neuronului uman, ne aflăm acum în ipostaza de a preţui, în linişte, candoarea unei clorofile, lipsită de „ambiţii”. O lume a tăcerii, ducînd cu gîndul la „anatomii” vegetale de Andreescu şi la disecţii de Dürer. Reductivul de adineaori se preschimbă, acum, în labirintul silvic al unui „infinit” de relaţii şi al unei pulverizări a spaţiului. Un grafism al miniaturismului, care se subdivide odihnitor în liniştea unui geometrism euclidian, prefigurat cînd prin adîncimi de deschideri, cînd prin evantaiuri de gen colaj. Alăturarea unor fante cromatico-grafice, cu aspect de „arcade cubiste”, la acele benzi, surprinse orizontalic sau pe verticală, conferă acestei „cardinalităţi” plastice o invitaţie indirectă de a medita şi la numeroasele sensuri pe care aceasta le ascunde.

Cum este şi firesc, arta grafică, indiferent de tematica pe care o dezvoltă, nu trebuie să se desfăşoare la dimensiuni se „sixtină”, ci să posede un discret intimism „la purtător”. Ori grafica tinerei noastre „peniţe” concordă, de minune, acestui deziderat estetic. De aceea, poate, prezenţa ei de acum în ambianţa unei „săli de lectură” poartă cu ea reverberaţii armonice. Și grafica, dar şi lectura, îşi au o raţiune spirituală asemănătoare: revărsări atente de „linii”, care însumează în ele zidiri echilibrate de „idei”.

În creaţia de pînă acum a Ralucăi Popescu se delimitează, în ansamblul ei, o vădită viziune dualică, o pendulare, uneori categorică, între formule polarizate. Chiar natura existenţială a graficii, ca modalitate de lucru, este acea încrustare a unor alunecări întunecate, pe albul de nea al hîrtiei. E o caligrafiere de penumbre, care fisurează, în fărîme de idei, imaculajul infinit al luminii.

O dualitate şi ideatică, dar şi concretă, la care autoarea apelează repetat, fie că trece cu uşurinţă, de la complexitate la reducţionism, sau de la orizontalitate la deschideri verticalice, fie că tematica ei peisagistică alternează cu lumea lui Caragiale sau că relativitatea unui cromatism de interferenţă se alătură la un cartezianism monovalent al liniilor. Ori, de ce nu, gîndind la perspectivele de evoluţie ale acestui talent, îi putem însuma, în serialul bivalenţelor noastre, şi creaţiile lui de „azi”, alături de un „mîine” al unei deosebite creativităţi.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna decembrie 2002