„Doctorul cu bicicletă”

Un nume care a devenit, de mult, un simbol al urbei noastre muşatine şi un model pentru ceea ce înseamnă să te dăruieşti oamenilor şi să le dăruieşti acestora, rodnicii de spiritualitate – medicul Epifanie Cozărescu – al cărui calendar de vieţuire a fost reînnoit, pînă acum, în aceste zile, de nouăzeci de ori.

Un muşatin prin adopţie, dar contopit, pînă la pasiune, cu respiraţia de zi şi de noapte a acestui oraş şi cu istoria, plină de împliniri, a Romanului. O personalitate ce a devenit, cu decenii în urmă şi mai departe pînă azi, emblema cărturarului modest, nemulţumit cu cele din jur, dar mulţumit atunci cînd a izbutit să dea oamenilor bucuria adevărului şi seninătatea sănătăţii. Asemeni unui trubadur modern, ca şi medicului misionar contemporan Albert Schweitzer, tămăduitorul de protoplasmă şi născătorul de duh, Epifanie al Romanului merge pe la toate casele celor ce-l cheamă, ca să-i ajute să iasă din necazurile vieţuirii naturale, încît, ani şi ani, numele său a fost înlocuit cu sintagma: „Doctorul cu bicicletă şi servietă lîngă el”. Orişicînd şi orişiunde, neobositul discipol al lui Aesculap şi mereu însetatul de istoria locului şi de mirajul poeziei era de găsit, iar astăzi, de preţuit. Trecea cu uşurinţă, zi de zi, de la „Foaia de observaţie”, la caietele cu notări istorice şi poezii proprii, încît toată viaţa i-a fost şi-i este şi acum o pendulare între lucirea măruntă a microscopului şi privirea, larg deschisă către tumultul societăţii umane, înspre urbea Romanului şi românismului istoric.

În cele nouă decenii ale vieţuirii sale, Magistrul nostru a fost un neobosit însetat de cunoaştere, dăruitor de echilibru bio-spiritual şi mînuitor de condei. Pornit din Cernăuţii Bucovinei şi format, ca medic, în spiritul tradiţionalist al Iaşului, iar, ca specialist, în cel plin de occidentalism al Clujului, doctorul Epifanie şi-a dăruit Romanului întreaga sa viaţă, de la jumătatea secolului trecut şi acum, în continuare. A trăit grozăviile celui de al doilea război mondial, luptînd, cu profesionalism şi mîndrie împotriva morţii, care, de cîteva ori, l-a încercat cu neîndurare. Eroismul oşteanului Cozărescu rămîne proverbial.

Poposit şi rămas în Roman, a îndrăgit cu pasiune albul, plin de omenesc şi de răspundere, al halatului de medic. Tînărul internist a devenit, de îndată, o personalitate remarcabilă a dăruirii profesionale şi, tot de îndată, extinzîndu-şi vulcanismul său creator şi dincolo de saloanele clinice, pline de suferinţă şi tăcere. Astfel, la începuturi, a inaugurat aici, la „Precista”, un sector de hidroterapie, alimentat cu cele necesare, prin darurile naturale ale Băilor Strunga, ceea ce, în acei ani, constituia un altfel de eroism profesional.

O altă „tăcere” căreia i se alătură, cu pasiune, medicul nostru este acea a intimităţii camerei de scris, de cercetat şi de creaţie. S-a dedicat, într-o egală măsură, studierii actului medical şi al instituţiei sale muşatine, oprindu-se, în mod deosebit, la istoricul Spitalului „Precista Mare”. Studii, şi deplasări, desfăşurate pe parcursul a peste patru decenii, au culminat cu Volumul Jubiliar, dedicat bicentenarei „Bolniţe” a Romanului din 1998, realizat şi coordonat de către Magistru.

Apărută în 2001, lucrarea s-a afirmat, de îndată, ca fiind de excepţie, alăturîndu-se la celelalte înfăptuiri ale sale ca iatroistoric: înfiinţarea şi îmbogăţirea continuă a „Muzeului de Istoria Medicinii şi Farmaciei” la Roman, numeroase studii şi multiple participări la consfătuiri locale şi naţionale pe profil. Cu peste un deceniu în urmă iniţiază, cu un grup de colegi, constituirea „Societăţii de Istoria Medicinii şi Farmaciei” de pe lîngă Spitalul romaşcan, a cărei activitate s-a impus, de îndată, la nivelul întregii ţări.

Cu o egală preţuire putem vorbi şi despre poetul sau prozatorul Epifanie Cozărescu, membru al „Societăţii medicilor scriitori şi publicişti din România”. Nu peste multă vreme, vom răsfoi volumul său de poezii, care se află sub tipar, în vreme ce „Maestrul în Alb” pregăteşte să încredinţeze unei edituri şi un grupaj de proză. Creaţia sa literară se impune, mai înainte de orice, prin naturaleţe, spontaneitate şi umanism. Nimic din austeritatea „turnului de fildeş”, sau din arabescurile distilate ale limbajului. Totul e un dialog sincer, dus la lumină de zi şi desfăşurat „pe aşezate”, în afara timpului, parcă, între oameni cu o aceeaşi viziune asupra vieţii. O scriitură telurică, pornită, la început, ca o firească deschidere de fereastră, după care autorul, nemulţumit de geometria faldurilor perdelei, revine mereu la ele şi le ordonează altfel, pînă cînd, ca o eliberare, o duce toată într-o parte.

La această nouă şi grea răsturnare de Clepsidră a fiinţării unui Halat alb muşatin, ne plecăm frunţile şi atingem, cu pioşenie, mîna mînuitoare de stetoscop şi condei, căutătoare în adîncurile vieţuirii şi adîncimile trecutului doftoricesc, mîna plină de omenesc a Magistrului „Epifanie cel Mare şi Sfînt”.

Dr. Octavian CLOCOTICI şi Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna ianuarie 2004