De la dăltuire, la preţuire

Muşatina noastră urbe, blagoslovită şi ea, în a dărui culturii acestui popor lespezi de gînd şi zboruri de măiestrie, a trăit, în aceste zile, bucuria preţuirii supreme a unui zămislitor de frumuseţe sculpturală – Maestrul Ion Irimescu – un făurar ce a zăbovit, cu ani în urmă şi îmbrăcat în haină militară, în oraşul nostru.

Artistului fălticenean i s-a decernat, după cum se ştie, într-o unanimitate instituţională şi o efervescenţă naţională de excepţie, acest „Nobel dacic” cultural, pentru acea „pădure a tăcerii”, crescută din marmură şi bronz şi înrădăcinată, pe parcursul unui secol, în pămîntul fertil al Patriei noastre. Decernarea „Premiului de Excelenţă” lui Irimescu, a cărui recunoaştere internaţională s-a sedimentat, pe planetă, de peste jumătate de veac, vine să cristalizeze, pentru totdeauna şi în vatra lui strămoşească, harul de Făurar al acestui neam.

Un „In Gloriam” care răsună, superlativ şi plin de omagialitate, la cîteva zile doar după ce un „condei” romaşcan, învăluit în imponderabila dăltuire a marelui artist, i-a comentat, estetic şi hermeneutic, originala sa creaţie, un studiu ce a văzut lumina tiparului în ambianţa editurii nemţene „Crigarux”. Fire noi şi sensibile, care îl leagă şi mai mult pe Maestrul fălticenean de străbuna noastră aşezare moldavă.

Recenta preţuire ce i s-a acordat a avut loc tocmai la o nouă răscruce de „cadrane solare”, pornindu-se de la considerarea că şi creaţia sa s-a întrupat la o la fel de caracteristică împletire de drumuri în viziunea sculpturii contemporane. Dalta lui Irimescu şi desăvîrşeşte un crez artistic, dar şi deschide, sensibil şi bine individualizat, pe un altul. Un echilibru perfect între finisaj estetic şi finalitate ideatică, între un amurg meşteşugar şi o auroră conceptuală. De aceea, coincidenţa timpului istoric cu „Excelenţa” de la Bucureşti aparţine unei armonii predestinate. O „Excelentia… coronat Opus”, care va marca, simbolic şi cu multă extensie, cultura noastră contemporană.

Anul de preţuire a unui sculptor al lui „azi” se alătură la un altul, de preamărire a unui „ieri”, tot în sculptură: „Anul Brîncuşi”. Un alt popas solar, care ne poartă în lumea de sensuri cosmice şi în întruchipări desăvîrşite, zămislite, într-un timp al universalităţii, de cioplitorul de la Hobiţa.

De la „Gînditorul de la Hamangia” la „Rugăciunea” lui Brîncuşi şi de aici la „Orga” lui Irimescu, aceste trei structuri de Eternitate, peste care s-a unduit, perenă şi profundă, arcada sculpturii româneşti.

Dacă la Brîncuşi ne întîlnim cu o transfigurare a substanţei somatice umane, a unor anatomii care s-au diversificat înspre infinit ca rezultat al confruntărilor cu viaţa şi care, acum, la artist, se reîntorc la cristalitatea primară, la sfericitatea monovalentă a începuturilor, la o universalitate generică, pornită de la  „sărut” şi ajunsă la „zbor”, la Irimescu, cea care se metamorfozează acum este conştinţa umană, viaţa spirituală a acestuia, a cărui fiinţare nu mai încape cu o „Poartă” protoplasmatică şi care, cuprinsă de această mutaţie subtilă, se va supune şi ea la o suită, la fel de subtilă, de reaşezări ale corpului.

Pentru Brîncuşi, verticalismul aparţine generalului, săgeţii timpului, algoritmului repetabilităţii, pe cînd năzuinţele de zbor înalt ale lui Irimescu sînt ale unor forme omeneşti, sub epiderma cărora mai pulsează, încă, vremelnica viaţă şi nemuritorul gînd, amîndouă fiind, prin aceasta, altfel de „coloane” şi un altfel de „Nesfîrşit”.

O „Masă” brîncuşiană, învăluită în tăcere şi purtătoare a simbolului de „aşteptare” sau de „niciodată”, devine, la dăruitorul fălticenean, un Coral niciodată oprit, o emanaţie continuă a unor neauzite sonorităţi.

„Anul Brîncuşi” şi „Anul Irimescu”, totul însemnînd, pentru spiritualitatea universală şi românească, un „Popas de Excelenţă”, în incinta sacră a creativităţii unui popor.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna martie 2001