Dar unde sînt culorile… din an?

Din universul cromatic al spiritualităţii muşatine s-a retras în penumbră, în anul care a trecut, limpezimea de cristal a unor ochi de artist: pictorul Mihail Simion. Penelul imponderabil şi cu înfiorare de arcuş al acestuia şi-a învăluit, cu patru anotimpuri în urmă, căutările sale de nuanţe, în tăcerea de cărbune a nefiinţei. O paletă care s-a contopit cu ţărîna şi o retină neastîmpărată, devenită, în pragul altei primăveri, nimic.

Pentru Mihail Simion, la început a fost spaţiul, surprins, de oriunde, ca o zidire ortogonalică şi cuminţit prin întîlnirea dintre simetrii. Un spaţiu în care verticalele potolesc destrămările, iar revărsările de orizontalitate aduc liniştire. De aici sentimentul că autorul nu s-a oprit spontan peste tot, căutînd doar lumină şi statornicie, ci a simţit, existenţial, unde să poposească acel „unde”, fiindu-i şi lui, şi nouă, răscruce a firii şi dăinuire în timp. Sînt aceste locuri, parcă, „puncte nodale” ale universului, de unde, odinioară, au plecat la drum galaxiile şi către care răscruci, cîndva, ele vor năzui să se întoarcă.

Pentru Mihail Simion, lumina i-a fost nu atît o revărsare grăbită de fotoni, o cavalcadă de neoprit, în calea cărora le-ar fi ieşit, în întîmpinare, o paletă şi un penel. În peisajele sale, ea pare a fi geologică, cristali de rocă şi petale de vibraţii, din împletirea cărora s-a constituit realitatea din jur. O lumină substanţială, din alchimia căreia se generează forme şi se suprapun întreguri. Este o viziune proprie, care conferă un farmec deosebit şi rezultantelor cromatice. Penelul său devine, rînd pe rînd, cînd peniţă, cînd daltă. A cultivat tot timpul acest intimism de coloare, ceea ce îi permite să transfere nuanţelor o capacitate inegalabilă în a dialoga optic şi în a se furişa estetic în universul nostru sufletesc. O paletă psiho-cromatică prin care minunatul nostru mînuitor de penel a surprins naturii valenţe hermeneutice cît se poate de omeneşti. Floralul are în el o bogăţie existenţială de esenţă. E opulent şi tonic, germinativ şi dominant.

Privită în totalitatea ei, creaţia sa plastică pare a se opri la trei ipostaze ale devenirii, considerate de către autor a fi cardinale: starea acvatică, zbaterile materiei şi eflorescenţa clorofiliană, ultima constituindu-se ca o rezultantă superlativă a existenţei de lîngă noi. Prin aceasta, acel „panta rei” al gîndirii artistice se însumează de minune în năzuinţa de desăvîrşire a artelor plastice dintotdeauna, ceea ce conferă creaţiei lui Simion adîncimi de gîndire, dar şi emanaţii de frumuseţe. Devenirea şi cu „setea de repaos” au fost, întotdeauna, alăturate pe pînzele sale, ca un program creator al autorului. Dacă surprinde existenţa pămîntească, dualitatea fiinţării pendulează, la el, între modulaţiile de formă ale naturii şi geometrismul verticalic al construcţiilor din peisaj, iar dacă subiectul îi este marin, atunci zbaterile valurilor se derulează în apropierea unor ambarcaţiuni, care stau acolo, parcă, de la începutul lumii.

Un penel ce nu va mai cunoaşte culorile şi un şevalet pe care se va mai aşeza, de acum încolo, doar o singură pînză: amintirea. Un Cavaler al nuanţelor, un Trubadur al şoptirilor, care, în viaţa sa, a transformat devenirea lumii în statornicie, pentru ca, acum, „setea de repaos” să-l fi întîmpinat cu veşnicia ei.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna martie 2003