Cupe amare, umplute cu Alb

Poetul – şi nu numai – Mircea Bostan se află, acum, la cel de-al treilea volum de versuri – „Alb umed” – după ce mai înainte, an după an, ne-a dăruit: „Sabia cu lunetă” şi „Dimineaţa adormiţilor”. Deşi, după coperţi, se trece la un „en-garde” neiertător, înspre un „pianissimo” al materiei, totuşi „triada” sa poetică păstrează, peste tot, o aceeaşi concentraţie de „turnesol” critic, actul de constatare bivalentă devenind, discret, o „inchiziţie” a sarcasmului. E un sarcasm ontic, care nu conferă la nimic „drept de apel” şi care, contradictoriu, este turnat, ca esenţă, de la o pagină la alta, în admirabile, elegante şi simetrice cupe de vers.

Poemele poetului Bostan din ultimul său volum duc mai departe declaraţia autorului de „bellum omnium contra omnes”, dar şi de a simplifica complexităţile sociale, la o constatare şi o meditaţie lirică amară. Totul „e făcut şi apoi spus”, ceea ce determină ca măsura de diagnosticare a spaţiului existenţial să fie în raport invers proporţional cu suprafaţa textului de încondeiere.

De admirat reuşita acelei grafici a coperţii, semnată de către Ema Bogoi, în care idealul somaticului feminin este oprit chiar în antecamera perfecţiunii totale, părţile superlative ale acestuia, capul şi braţele fiind metamorfozate în cioturi şi crengi. E un „stop-cadru” care, ca şi în poezia din interior, redă, parcă, fie o neajungere încă, fie o ireversibilă şi incipientă degradare.

Logica relaţiilor şi a desfăşurărilor din texte este originală, dar şi omenească, ea reflectînd o realitate pe care autorul o înmulţeşte, nu cu „zero”, ci doar cu „minus unu”. E un dramatism existenţial, pe care poezia volumului de faţă îl redă ca pe un „memento”, cu o anumită „cochetărie”, dar şi cu prudenţa unui „ignoratio elenchi”. Faptul că Julieta shakespeariană îşi adaugă, înaintea numelui ei, un „Ne” contemporan, înseamnă că nu poetul nostru, ci chiar mileniul în care abia am păşit va reconsidera medievala şi romantica „scenă a balconului”. A fost odată un „Alb” de o imponderabilă puritate, pe care, apoi, devenirile anilor i-au dat o structură materială, l-au „umezit”, pentru ca, în clepsidrele următoare, el să devină rocă. De aici, poate, şi acea apropiere permanentă a autorului de cristalitatea porţelanică a formelor în grafiere. Sau, un acelaşi ceramism al textelor poate fi considerat şi ca un simbol al unei linii de măsură şi de înţelepciune, pe care planează autorul, evitînd a absolutiza cele două extreme polarizate ale fiinţării lumii.

De cîteva ori, poetul părăseşte acest spaţiu de mijloc şi se lasă cotropit de interogaţii şi incertitudini, toate strigate la un subjonctiv clamativ şi încărcate de un sincer „Vae, ego”, ca de pildă în „Decor postum”. De data aceasta, subtitlul de „sarcasticitate”, capătă nuanţă de unicitate vitală. E o străfulgerare singulară, de realism şi supravieţuire, în care metaforele şi metalimbajul sînt subordonate lui „a fi”.

Mircea Bostan oscilează pe un spectru foarte larg de limbaj, pornit de la spaţiul cotidian şi ajuns la metafizica astralului. Și nu e numai o fugă spontană pe claviatura unor idei, ci el prefigurează polifonii de sensuri şi modulaţii relaţionale, inedite. Oare tocmai o astfel de sintaxă cultivă tocmai poeticul contemporan. Realizează cuplaje fericite de lexic, fără a se îndepărta de sensul princeps. În felul acesta, aciditatea sarcasmului nu se diluează, iar arhitectura înţelesurilor, deşi policubistă, nu se îndepărtează de semnificaţia cotidianului.

Preferinţa autorului pentru deschideri şi dinamici necălcate de limbajul uman îl determină pe acesta să zămislească substantive, adjective, dar, mai ales, verbe noi, ca: „a se nocturniza”, „a cucuvi”, „a se pinteni”, „a cimitiri” sau „a gropări”.

Un tînăr volum de versuri, despre matura viziune a timpului nostru asupra vieţii şi a vieţuirii. Un tot poetic, pe coperta căruia noi, cititorii, mai puţin metaforici, am fi putut scrie, ca titlu, denumirea unei creaţii din interior: „Alpinism cerebral”. Un grupaj liric, însă, care cere să aibă ca autor, datorită stilului său bine individualizat, doar un singur nume, acel încrustat deasupra ciudatului cvartet coregrafic şi a popularului terţet editorial „Crigarux”.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iunie 2003