„Chipul lui Dumnezeu, chipul omului”

Primul Popas pascal al noului secol a cunoscut, în acest an şi în oraşul nostru învăluit în aură episcopală, o suită binevenită de manifestări pioase, din care aceea care s-a desfăşurat, de curînd, la Cercul Militar, a îmbrăcat forma unei Expoziţii de Icoane. Fiind dedicată Marelui Mucenic Sfîntul Gheorghe, ea a surprins, în paralel, şi omagierea „trupelor terestre” ale armatei române, apărătoare fidele ale unui popor încercat, împreună cu inestimabilele sale valori istorice. Mînuitoarea ei de penel, plasticiana Dana Mihaela Bejinaru, a oferit privirilor noastre o astfel de „treime” de creaţii iconografice: pe sticlă, pe lemn şi pe pietre, toate fiind însumate într-un generic metaforă – „Chipul lui Dumnezeu, chipul omului” – consfinţindu-se, prin aceasta, încă o dată, semnificaţia sacră a acelei spuse biblice că noi fiinţăm ca realităţi superioare, ducînd mai departe, la dimensiuni mărunte, întruchiparea şi asemănarea celui Atotputernic.

Pe parcursul istoriei religiilor, această continuitate divină a oscilat între două extreme excesive: absolutizarea biologizantă a sacralităţii, aşa cum s-a manifestat la numeroase culte precreştine, şi anularea totală a figurativului uman, ca în mahomedanismul de mai tîrziu.

Creştinismul interpune între aceste două extreme, ca pe o medie armonioasă, şi întruchiparea statuară a unei spiritualităţi generalizate, eterne, şi imaginea iconografică, la care emanaţia de spirit se restrînge, cu o densitate deosebită, la expresia ochilor şi modalitatea elevată a vitraliului, cînd şi protoplasma ca şi sufletul, sînt supuse unei pulverizări subtile, în urma căreia se vor contopi cu divinitatea. Creaţia lui Bejinaru adînceşte, pe mai departe, penelul iconic, concentrîndu-se, uneori cu o intensitate elocventă, la universul privirii şi coregrafia palmelor. La început se rămîne, cu transluciditatea, aproape metafizică a sticlei, dăruindu-se luminii posibilitatea unor emanaţii tridimensionale, a constituirii unor spaţii în jurul unui centru dominant, care este capul aureolat al personajului.

Se merge apoi la suportul pe lemn. Opacitatea caracteristică a acestui material măreşte gradul de intimitate al dialogului ritualic dintre credincios şi icoană, dar şi restrînge sensibil inegalitatea dintre sacralitate şi om, universul larg al sticlei reducîndu-se, acum, la penumbra unui colţişor destinat rugăciunii.

Cea din urmă întruchipare plastică, aceea a folosirii unor fragmente neregulate şi mici, de piatră, ne transmite, practic, ipostaza unor „icoane la purtător”, iar imaginativ, sentimentul că ţinem în noi ultime părţi ale unui Voroneţ, ce a cunoscut, nu de multă vreme, grozăvia unei catastrofe.

Toate icoanele expuse transmit, în acelaşi timp, şi prefigurarea unor viziuni multiple, a unor sensuri metaconcrete, ce au însufleţit, în timpul creaţiei, penelul lui Bejinaru, viziuni care se pot însuma într-un unic „redo” de dualitate. O binaritate filosofică proprie, manifestată apoi concret în imaginile redate plastic.

Remarcăm, astfel, pentru început, prezenţa unei dualităţi existenţiale, a unei pendulări între infinitate şi intimitate, între grupe de personaje care tind către un concentrism declarat şi prezenţa unui singur subiect, ce năzuieşte a evada dincolo de dimensiunile lucrării. Implicit, se resimte şi o binaritate teologică, la care cerescul fiinţează alături de pămîntesc, ca o reverberaţie firească a unităţii dintre „dincolo” şi „dincoace”, dintre transcendenţă şi imanenţă. E sacrosancta coexistenţă dintre un „a fi” pozitiv, superior, paradisiac, şi un alt „a fi”, negativ, antitetic şi dizolvant.

Aflîndu-se şi în lumea frumosului artistic, dualitatea lucrărilor se manifestă şi pe plan estetic, autoarea cultivînd şi un hieratism de factură bizantină, dar şi o evidentă notă de contemporaneitate. Sînt interpretate, la fel de binomic, şi trăirile expresive ale personajelor, starea de împăcare sufletească, de echilibru interior, coexistînd cu o nelinişte, uneori acută, şi cu o căutare difuză a unui „altceva”. Și sub aspect cromatic, penelul autoarei alunecă pendulatoriu, de la modalitatea, aproape monocromă, cu care redă personajele singulare, la o policromie narativă, solarică şi atentă la alăturările de nuanţe. E un evantai coloristic, care e mai restrîns la seria de icoane pe lemn, desfăcîndu-se apoi mult, la cele lucrate pe pietre.

Expoziţia Danei Mihaela Bejinaru convinge şi ea, că arta iconoclajului creştin conţine, pe mai departe şi în pragul celui de al treilea mileniu de existenţă, un inepuizabil potenţial pictural şi o tendinţă, din ce în ce mai pronunţată, ca un spectru cît mai larg, de deschidere expresivă.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna aprilie 2001