Prima paginăSocial

„Cei vinovați nu au plătit destul”

Dimensiune text

Alecu Mazăre, preşedinte al Filialei Roman a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, consideră că suferinţa victimelor regimului comunist nu va fi niciodată răscumpărată. La 17 ani şi jumătate, a primit şase ani de închisoare pentru că a fost nemulţumit de raţia de pâine.

La 22 decembrie 2014 se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului în România. Un moment de cotitură, pe care istoria îl numeşte definitoriu pentru evoluţia ulterioară a României şi, în acelaşi timp, a tuturor ţărilor din fostul bloc comunist. La 25 de ani de la evenimentul pe care specialiştii nu s-au hotărât încă în ce categorie să-l încadreze, romaşcanii au păreri împărţite atunci când vine vorba despre comunism, între nostalgia vremurilor în care fiecare avea loc de muncă şi primea casă de la serviciu şi mulţumirea că pot înjura guvernul ori de câte ori au chef. Povestea vieţii lui Alecu Mazăre poate reprezenta o lecţie pentru cei care suspină după apartamentul din comunism şi după falsa prosperitate a economiei socialiste. 

Arestat pentru că era nemulţumit de cota de pâine

Alecu Mazăre este unul dintre foarte puţinii foşti deţinuţi politici care încă mai sunt în viaţă. Este preşedintele filialei Roman a Asociaţiei Foştilor deţinuţi Politici din România, care mai numără, astăzi, 20 de membri. Oameni pe care regimul comunist i-a trimis în închisoare, i-a chinuit şi cărora le-a furat ani din viaţă pentru vina de a fi spus cu voce tare lucruri pe care le gândeau toţi cei jurul lor.

Alecu Mazăre are acum puţin peste 76 de ani, din care şase i-a petrecut în închisori şi în lagăre de muncă, pentru că, în 1956, când avea mai puţin de 18 ani, a considerat că un sfert de pâine pe zi, atât cât avea dreptul să primească, pe cartelă, era prea puţin. „În 1956, am ajuns să lucrez la Atelierele Centrale Petroşani, o uzină imensă, unde se făceau piese de schimb pentru toată Valea Jiului. Era o perioadă politică agitată, aveam 17 ani şi jumătate şi tocmai îmi cerusem transferul de la Fabrica de postavuri din Buhuşi, unde lucrasem până atunci. Cred că am plecat cu o tinichea de coadă, pentru că, de câteva ori, mă arătasem nemulţumit de faptul că unii colegi de secţie, cu funcţii pe la Uniunea Tineretului Comunist (UTC), nu prea erau văzuţi la muncă, scuzându-se cu şedinţele şi activităţile, însă la salarii erau mereu în frunte. Locuiam la cămin şi, în discuţiile pe care le aveam cu colegii, îşi făceau loc şi nemulţumirile cu privire la lipsurile alimentare. Pâine era foarte puţină, doar pe cartelă, şi noi, în discuţiile noastre, ne întrebam cum e posibil ca, într-o ţară agricolă, «grânarul Europei», să nu fie pâine. Probabil că cine trebuia să audă ce discutam – auzea. Dar problemele nu le-am avut de la început. La un an şi jumătate după ce am ajuns în Valea Jiului, am cerut câteva zile libere să vin acasă. Era în aprilie, în preajma Paştelui. La scurt timp după ce m-am întors, am fost pus în discuţia UTC pentru că mi-am luat liber special ca să nu contribui la depăşirea planului în cinstea zilei de 1 Mai. Am fost săpunit bine, dar, după şedinţă, tăvălugul nu s-a mai oprit. Cam la o lună, am fost chemat în biroul directorului, unde mă aştepta un ins care s-a recomandat de la Securitate şi m-a invitat să merg la sediu, pentru nişte lămuriri. Am fost dus direct într-o celulă, din care am ieşit cu gardian şi cu ochelari negri la ochi şi am fost dus la interogatoriu. Timp de cinci ore am răspuns la întrebări, am povestit despre ce discutam când mă întâlneam cu prietenii şi, mai ales, trebuia să răspund la întrebări legate despre unchiul meu, care avea vina de a se fi căsătorit cu o fiică de chiaburi, care locuia şi el în Petroşani. Seara, mi-au dat drumul acasă, mi-am continuat viaţa, dar după o lună şi jumătate – îmi amintesc că era 16 iulie -, am fost chemat din nou la director. Când am intrat, patru zdrahoni mi-au spus că sunt arestat şi că trecem pe la cămin să-mi iau bagajul, după care închisoarea mă mănâncă. Îmi aduc aminte că am întrebat pentru ce şi la fel îmi amintesc şi răspunsul: «Las’ că te săturăm noi de pâine»”, povesteşte Alecu Mazăre.

Întâmplările de acum 60 de ani îi sunt încă vii în minte. Sunt lucruri dureroase, despre care nu îi vine să povestească, dar sunt viaţa lui. Partea lui de viaţă furată de regim. A durat o lună şi jumătate până să ajungă în faţa tribunalului. „Deja nu mai era vorba doar despre pâine. Voiau să declar că unchiul meu asculta la radio posturile care erau împotriva guvernului, «România liberă» şi «Vocea Americii». Nu am cedat şi nu am spus, în ciuda bătăilor primite şi a umilinţelor îndurate. Am fost judecat pentru agitaţie publică şi am primit şase ani”, povesteşte Alecu Mazăre.

Odată cu el au mai fost judecaţi câţiva cetăţeni, la acelaşi cap de acuzare: o bătrână de la ţară, care-l trimisese la naiba pe secretarul de partid şi fusese turnată de vecinii care ascultau după gard, şi un tânăr care voia să-i vadă pe ruşi afară din ţară. „Privite acum, acuzaţiile probabil că ar stârni râsul. Atunci nu aveai voie nici să vorbeşti”, spune Alecu Mazăre.

Coleg de suferinţă cu Ion Diaconescu

A fost închis, întâi, în penitenciarul de la Deva. Când a intrat în încăperea comună pentru 60 de deţinuţi, a crezut că acolo e sfârşitul, S-a înşelat. Iadul pentru el s-a numit Gherla, închisoarea în care l-a avut coleg de celulă pe Ion Diaconescu, fost preşedinte al Partidului Naţional Țărănesc.

În şase ani de închisoare, Alecu Mazăre a trecut prin mai multe închisori. De la Deva a fost transferat la Jilava, apoi la Gherla, la tăiat stuf în colonia de muncă de la Periprava şi, apoi, în colonia de muncă de la Salcia, unde deţinuţii construiau un dig în calea Dunării. De aici a ajuns la Aiud, unde a trăit „perioada bună” a detenţiei sale.

„La Gherla era iadul. Închisoarea era din ce în ce mai aglomerată, erau închişi ţăranii care nu voiau să-şi dea pământul la colectiv, preoţi, profesori, ingineri. Deţinuţii de drept comun aveau condiţii mai bune decât noi. Noi înduram umilinţe şi suferinţe care nu se pot descrie în cuvinte. Zile întregi eram obligaţi să stăm la marginea patului, fără nici o mişcare. Eram provocaţi de gardieni la discuţii care se lăsau cu pedepse pentru cei care nu puteau să tacă şi dădeau răspunsurile pe care le gândeau la «reeducările» pe care ni le predicau. Mulţi dintre colegii de celulă, mai bătrâni, mai suferinzi, au murit”, spune Alecu Mazăre.

Ultima parte a pedepsei şi-a ispăşit-o la Aiud. Bun meseriaş, a fost selectat să muncească în fabrica deţinuţilor. O fabrică ce avea toate departamentele şi sectoarele unei intreprinderi civile, în care lucrau, însă, deţinuţii. Ingineri, maiştri, muncitori, condamnaţi pentru că erau împotriva regimului, chiar şi un director deţinut, care împărţea funcţia cu un director civil. „Semnam şi stat de plată, în fiecare lună. Aveam un salariu de 900 de lei pe lună, mai mult decât aş fi câştigat afară. În ziua în care am fost eliberat, am primit suma care mi se cuvenea. 76 de lei, cu care mi-am plătit biletul de tren până acasă”, îşi aminteşte Alecu Mazăre. Eticheta de „duşman al poporului” l-a urmărit şi după ce a ieşit din închisoare. Nouă luni nu s-a putut angaja nicăieri.

„Cei vinovaţi nu au plătit destul”

În 1989, lui Alecu Mazăre nu i-a venit să creadă că regimul a căzut. Cunoştea prea bine organizarea, ştia cât de mulţi sunt cei care lucrează pentru ca sistemul să meargă mai departe. „Niciodată nu au crezut că este cineva deasupra lor, au crezut mereu că pot să facă orice. Când eram în închisoare, ne spuneau mereu că noi suntem în puterea lor. Au uitat, însă, de Dumnezeu, care ne-a ţinut în viaţă şi ne-a dat puterea să rezistăm şi care i-a pedepsit pentru bisericile dărâmate şi pentru preoţii schingiuiţi”, spune Alecu Mazăre.

Cei şase ani din viaţă nu i-i mai dă, însă, nimeni înapoi, aşa cum nimeni nu poate plăti vreodată suficient pentru umilinţă şi durere. Răscumpărarea materială, prea palidă în comparaţie cu suferinţa, s-a încurcat în hârtii. „Există o lege prin care ni se acordă drepturi, dar acestea sunt plimbate mereu de la o instanţă la alta. Am început câteva procese, dar nu am primit până acum nicio decizie”, spune Alecu Mazăre.

Peste ani, a avut tăria de a întoarce la Aiud şi de a vizita, cu alţi colegi de suferinţă, închisorile, cu prilejul întâlnirilor pe care Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România le organizează în fiecare an, pe 15 septembrie. La ultima dintre ele a mers de mână cu nepotul său, elev în clasa a VII-a. „Este foarte dureros să intri din nou în aceste locuri. Dar amintirile nu-ţi dau pace. Cred că suferinţa comună ne-a unit şi ne face să avem putere să ne întâlnim, atâţi cât mai suntem şi cât mai putem, ca să nu se uite”.

COMENTARII

WORDPRESS: 0