Bibliotecă „vie” în centrul orașului

Romașcanii care au trecut luni după-amiază prin centrul orașului au avut privilegiul de a „citi” viața unui om în cîteva minute. Cîteva minute în care au putut afla ce se ascunde în spatele etichetei „copil instituționalizat”, ce înseamnă să fii bătrîn și singur și să-ți trăiești viața la azil, în compania altor bătrîni asemeni ție, cum este viața unei persoane cu dizabilități care trăiește într-un scaun cu rotile sau ce înseamnă să fii voluntar.

Inițiativa organizării acestei „Biblioteci vii” aparține Fundației „Serafim”, care, cu sprijinul „Fundației pentru o viață demnă”, a adus în stradă „cărți cu suflet”, dispuse să-și facă publică experiența, în încercarea de a dărîma prejudecățile romașcanilor.

Luminița are 14 ani și, de mai bine de zece ani, trăiește în centrul de plasament „Madre Carla” de la Butea, patronat de „Congregația surorilor misionare ale Pătimirii lui Isus”. A răspuns la invitația Fundației Serafim de a participa la prezentarea cărților vii pentru că vrea să le împărtășească și altora experiența ei, de „copil instituționalizat”. „Cînd spui că vii dintr-un centru de plasament, lumea nu are prea multă încredere în tine. Chiar dacă nu ți se spune asta în față, vezi privirile celor din jur„, spune Luminița.
Primele capitole din viața ei nu construiesc nici pe departe o imagine fericită. „Tatăl meu a murit cînd eu aveam patru ani. Nici din perioada în care tatăl meu trăia nu am amintiri plăcute. Se îmbăta mereu și ne bătea. Am rămas șapte frați, cel mai mic avea atunci un an. După ce a murit tata, ne-am mutat la Săbăoani și mama mea a plecat în Italia. Surorile mai mari au plecat și ele, iar eu și surorile mai mici am ajuns la centrul de plasament din Butea„, își amintește Luminița.

Povestește cu dezinvoltură despre ce i s-a întîmplat cînd era mică și despre ce înseamnă viața de zi cu zi la centru, despre școală, despre activitățile în care se implică și despre muzică. „Cîteva dintre surorile de la centru au studii de specialitate și am învățat și eu să cînt la chitară și la pian. Mi-aș dori foarte mult să dau admitere la un liceu de artă și să studiez în continuare muzica„, spune Luminița despre ceea ce ar putea fi un capitol cu „happy-end” în cartea vieții ei.

„Faptul că mulți dintre romașcani nu au trecut indiferenți pe lîngă «cărțile noastre», că au răsfoit măcar mapele de prezentare și au stat, apoi, de vorbă cu voluntarii noștri, ne-a bucurat foarte mult și ne-a dat speranța că mentalitățile și prejudecățile referitoare la semenii noștri mai puțin norocoși decît noi se pot schimba„, a spus Mihaela Moraru, inițiatoarea acestei activități.