„Anul nou” al unei „Lebede” lirice

Amfiteatrul poetic al urbei romaşcane s-a înfiorat, în aceste zile, de înaripatele vibraţii ale lirei lui Euterpe, la această nouă răscruce a devenirii, la care acel „memento” despre un odinioară sacru şi natal, se întretaie cu zborul de neoprit al unui mîine festiv şi deschizător de calendar.

Prea-tînăra poetă a Romanului, Ralu Nantu, şi-a lansat prea-primul ei volum de poezii”, „Locul unde cîntă lebedele”. Un început de drum literar, un „An nou” al unui condei şi o urare festivă de împliniri artistice viitoare.

Lirica lui Nantu, aşa cum s-a conturat ea în acest „ajun” al vieţii sale, impresionează mult prin îndrăzneală de imaginaţie şi densitate poetică, prin meşteşug al zidirilor verbale şi noutate de conţinut. Întorcînd ultima copertă a volumului, rămîi cu impresia că autoarea ori ne oferă o ediţie definitivă a unei plachete apărută, cu mulţi ani în urmă, pentru prima oară în librării, ori că ea, după nenumărate succese, părăseşte poezia şi se pregăteşte, ca într-un simbolic „cîntec de lebădă”, să-şi scrie „memoriile”. Și cînd colo, vîrsta ei e aceeaşi cu aceea a Julietei lui Shakespeare. Viziunea ei asupra lumii este creativă şi nu numai meditativă, căutătoare şi doritoare de un „altceva”.

De aceea, nemulţumită de universul în care trăieşte şi în care o tulbură tragismul existării, ea îşi făureşte un altul, multiconcret şi multisenzorial, a cărui dinamică diversă o atrage. E un alterunivers cu care, de acum, s-a obişnuit, e mai lucidă şi face corelaţii diverse, spontane şi inedite şi în care se simte statornică şi încărcată de creativitate.

Noul ei spaţiu existenţial e mai radical şi fără penumbre, concretul fiind mai concret, iar abstractul şi mai greu descifrabil. Pentru ea, acum, şi timpul, cu triadica sa succesiune, are o limpezime mult pronunţată şi o simetrie mai pendulatorie. Iar atunci cînd surprinde esenţele, tensiunea reactivă atinge superlativul („Ce mă fac, mamă, dacă Dumnezeu plînge?”).

În lirica ei, autoarea anulează media şi se polarizează spre extreme, realizînd structuri poetice, cînd cu consistenţă de rocă şi cristal, cînd pline de un voalaj imponderabil şi de irizaţii cromatice. După ce se îmbină, de minune, concretul unui vizual, ajuns pînă la basorelieful tactilului, cu o sonoritate stereofonică, autoarea trece firesc la profunde meditaţii filosofice, la fel de polidimensionale şi ele. Simetrizarea repetată a părţilor a devenit, pentru autoare, una din coordonatele curente ale „Poeticei” sale, ceea ce face ca şi inversul acesteia să producă un acelaşi efect artistic.

Diversitatea, polivalenţa, expansiunea în evantai sau căutarea ineditului sînt iarăşi atribute frecvente ale creaţiei sale poetice. Se întîlnesc, astfel, structuri de vers sau de poezie mereu altele, cu toate că geometria fiecăreia din ele e atît de bine închegată, încît lasă impresia unui algoritm repetabil. O multitudine similară este prezentă şi în lumea sensurilor, ceea ce face ca un cuvînt, arhicunoscut ca semnificaţie, să ne ofere acum noi faţete.

Cu cîtă dezinvoltură, dar şi farmec, îmbracă ea, această poetă preadolescentă, în voaluri noi, conţinutul unor termeni, deveniţi de acum clasici, ca: univers, viaţă şi moarte, lumină şi umbră, sau iubire. De aici formula, des folosită de către autoare, a „temei cu variaţiuni” şi la nivel de idee, dar şi lexical, arhitectura ei combinatorie fiind mereu inedită.

Să mai zăbovim puţin, în comentariul nostru, la acest meşteşug „manolic” al ei în lumea cuvintelor frumos spuse. Zidurile poetice îi sînt atente, mai mult decît orice, la însumarea perfectă a întregului, în ordonarea organică a căruia ea foloseşte „marmura fluidă” a revărsărilor de inspiraţie spontană. Sînt ordonări în care, asemeni exteriorului Domului din Milano, dominantele verticale se împletesc, subtil, cu statornicia unor orizontale de gînd. Și, peste toate aceste plăsmuiri geometrice, autoarea risipeşte, cu discreţie, evantaiul baroc al limbajului artistic. Iată o poetă stăpînă pe materialul diafan şi pe meşteşugul zidirii acestuia, într-o arhitectură avangardistă.

O poetă atentă şi la statornicia existării, ca şi la neastîmpărul căutător al lui mîine. Poezia ei deosebită – „Un mare sfîrşit” – este, în realitate, un impresionant „început”. Iar „Locul unde cîntă lebedele”, departe de a avea o aură de „recviem”, ea se prefigurează în a fi întinderea de cristal a unor ape, în luciul cărora arcatura coregrafică a gîndului poetic se reflectă, tremurîndă şi căutătoare, în transcendenţa unui „dincolo”.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna ianuarie 2002