Cristina Gherghel
Da, sunt o moralistă. O mare, mare moralistă. Țin predici. Denunț injustițiile și crimele împotriva ființelor animate și inanimate. Trag semnale de alarmă. Încerc cu disperare să-i fac pe oameni să „fie schimbarea pe care ar vrea s-o vadă-n lume.” Se zice că fraza-i aparține lui Mahatma Ghandi, dar, de fapt, este un rezumat la ce-a proclamat toată viața mintea asta super înțeleaptă.
Eu am făcut-o și încă o fac (mă schimb). M-am transformat infinit de-a lungul anilor. Și schimbarea nu se sfârșește decât cu moartea și poate nici atunci. Dar eu am vrut să mă schimb, că nu-mi plăcea deloc cum eram. Îmi dau toată silința. Zi de zi, clipă după clipă.
În fiecare seară, înainte de a mă pregăti pentru dormire, reflectez la ce-am făcut în cursul zilei. Ce am făcut, cum m-am comportat, cum am reacționat, cum m-am simțit etc. și-apoi mă întreb: „Aș fi putut face mai bine?”
Și răspunsul este (aproape) întotdeauna: „Da!” Deseori plâng de necaz, că mi-am pierdut firea, de exemplu. Și nu mă iert ușor, chiar dacă aveam toate motivele să reacționez în acel mod destructiv.
Apoi îmi pun în minte, sau pe hârtie – dacă am timp ori energie – să-mi modelez trăirile și acțiunile. Că regula de aur pe care mă străduiesc s-o urmez cu sfințenie este: „Fă altora cum ai vrea ca ceilalți să-ți facă ție.” Și nu „Alții să facă cum vreau eu, de nu, bat din picioare, urlu și m-apuc de băut!”
Știi, cunosc persoane care se simt extraordinar de ultragiate de felul în care se comportă ceilalți. Se simt rănite de moarte de faptul că oamenii nu se schimbă, că fac mereu la fel. De-o viață. Și nu se adaptează niciodată.
Dar eu te-ntreb, de câte ori trebuie să facă cineva ceva, ca să nu te mai doară pe tine?
Că dacă omul ce-ți face rău nu se schimbă, tu o faci?
NU!
El/ea nu se schimbă, dar nici tu nu o faci.
Și atât de mult suferi ca un prost – drept ca un prost – pretinzând schimbarea de la ceilalți, dar nicio clipă considerând că singura putere pe care o ai este să te schimbi tu. Să modifici felul în care te raportezi la alții și la probleme. Să-ți înfrânezi disprețul și ura pe care o simți față de ceilalți, ca și cum ar fi corect (lege). „Ce spun eu este bine, ce spune el/ea este rău. Ei să se schimbe, nu eu. Cum să mă schimb eu, dacă sunt drept? Este absurd!”
Absurd este să suferi ca un tâmpit. Din oficiu. Un martir al încăpățânării. „Capul ce nu se pleacă, sabia nu-l taie.”
Băi, chiar așa-i proverbul ăsta? Acum îmi dau seama. În ce context, bă’?!
În contextul în care cine strigă mai tare are dreptate? Ioi!
Stai, am reușit să caut pe net: este exact invers: „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie.” Mi se părea mie că n-are cum să fie așa cum am scris inițial. Ce absurditate.
Am mai scris despre pioșii bisericoși – de câte ori! – iartă-mă, Doamne! –, care se uită și-i tratează cu ură și dispreț pe cei care nu merg la biserică și nu cred în Dumnezeu.
„Degeaba fac bine, dacă nu merg la biserică. Sunt niște diavoli.”
Și ei se bat cu pumnii în piept că-s oameni buni și credincioși. Oare Dumnezeu nu ne vrea iubitori și toleranți?
Să accepți lipsurile altora – dacă trebuie să le stai aproape – este un act de iubire. Și nu față de celălalt, ci față de sănătatea ta psihică. Că dacă nu lași de la tine (la infinit, indiferent dacă ai dreptate sau nu), faci rău tuturor. Că pierzi contactul cu realitatea, rațiunea moare, conștiința dispare, te-apuci de băut și faci probleme copiilor, părinților, familiei, prietenilor etc.
„Dau toate pe una: m-apuc de băut.” Ce frază deșteaptă. Încep să tremur din toate încheieturile când o aud. Și-am auzit-o de multe ori. Sincer, omul care se apucă de băut, știind că devine dependent – că nu se poate altfel, de fapt ăsta este scopul –, este un egoist fără măsură. Un egocentric mai mare decât universul. De parcă alcoolul este un panaceu.
Dacă ești singur pe lume, într-un deșert unde numai scaieții se țin după tine, atunci, poți să bei și-un puț de alcool. Bine, alegoria asta-i de tot râsul. Sau plânsul. Sau nu-i nici măcar o alegorie. Eu și cu figurile de stil… Baba și mitraliera.
Reformulez: dacă ești pe o insulă pustie, unde nici pietre nu sunt, bea toată marea din jur. Să vezi ce fain o să te simți când peștii nu vin să te caute cu lumânarea, să te ridice de pe nisip, să-ți scoată capul din ce-ai vomitat, nu te spală, nu te-mbracă și nu te-nvelesc, plângând de mila ta și de mila lor, (copiii tăi) de foame și de sete, de lipsă de iubire și considerație.
Asta-i scuza unor femei care au bărbații bețivi: „Nu mai pot. Am ajuns la capătul puterilor. M-apuc de băut.”
Și copiii? Copiii cui îi lași?! Nu ai oare o datorie față de ei? Ei… ei ce să facă? Să se apuce de băut?
Singura obligație reală pe care o are cineva față de altcineva pe Terra este datoria părinților față de copii. Invers, este numai o alegere.
Au copiii datoria să te culeagă de pe străzi? Să renunțe la viața lor să te-ngrijească pe tine, pentru că ești prea arogant să lași de la tine? Să accepți suferința? Să-ți duci cu demnitate crucea, pe care-n multe cazuri, ți-ai ales-o singur/ă?
Dacă ești între oameni, ai respect față de ceilalți. Că și ei suferă. Ca tine, deși din alte motive.
Dar nu ai. Că dacă ai fi avut, nici în glumă n-ai fi spus o asemenea bazaconie. Te apuci de băut intenționat când ești călău.
N-am să-ncetez niciodată să fiu moralistă, că – așa cum am spus în materialul „Cum ne comportăm cu bătrânii, așa se vor comporta alții cu noi” – , dacă reușesc să fac un singur om să vrea să fie mai bun, atunci n-am trăit degeaba. Nu mi-am luat-o pe spinare degeaba de-atâtea ori.
Ar trebui să dau nume și prenume când denunț acte mișelești, adrese web, companii… dar sunt prea lașă. Mă tem de repercusiuni legale. Dar și mai mult, mă tem că poate n-am dreptate s-arăt cu degetul și să condamn. Poate ceea ce mi-au făcut mie (o infamie ceva) a fost un caz și nu fac așa tuturor. Mi-e teamă să defăimez și să denigrez greșit. De aceea nu dau nume, ci situații.
Puțini mă plac, mulți mă detestă, dar și mai mulți mă disprețuiesc, căci cred că sunt sinceră precum sunt lacrimile de crocodil… așa cum sunt ei. Prefăcuți. Falși. Farisei cu mii de fețe și milioane de versiuni. Și n-am cum să-i conving de opusul. Dacă faptele nu vorbesc de la sine, ce pot face cuvintele? Că eu dau exemplu. Bun. Și nici nu te încurajez să te sacrifici până la neverosimil. Să trăiești numai să ajuți pe alții, în timp ce „acei alții” scuipă pe munca ta. Eu nu zic să-ntorci și celălalt obraz când ești pălmuit. Că nu-s preot și nici maică. Aș vrea să fiu sihastră totuși. Să trăiesc într-o scorbură de copac, într-o pustietate. Dar asta n-are a face cu Dumnezeu. Are a face cu oamenii. Că-s fără omenie. Și mai bine vorbesc cu pietrele, cu ploaia și natura.
Sinceritatea este un sentiment abstract pentru cei care știu ce-nseamnă. Un mit. A fost odată… și n-are să mai fie.
„Și dacă ceilalți nu sunt onești și corecți, eu de ce să fiu?” – conclud mulți. Poate și tu.
Și ce să-ți spun? Că faci bine, că faci rău, meah? Faci ce-ți spune conștiința. Dacă ai.
Conștiința… „altceva” abstract. O legendă metropolitană.
Ce conștiință are acela care țipă la bătrânii neputincioși? Că dacă ar avea, s-ar lăsa de sportul ăsta.
Ce conștiință are acela care pretinde ajutor de la alții (care-s vai de capul lor), ca și cum ar avea acest drept divin?
Ce conștiință are acela care-și urăște părinții, crezând că este îndreptățit, pentru că acum 100 de ani, (părinții) nu i-au cumpărat hainele pe care și le-ar fi dorit – ca să fie în rând cu ceilalți? Ce lucru vital le-au negat părinții… Vital.
Nu. Nu au. Au doar plângeri, resentimente și dispreț față de tot, toți și toate. Și nu se văd pe ei că fac rău ori și mai mult rău decât le-au făcut și le fac ceilalți. Pentru că ei au dreptul. Ei suferă și trebuie înțeleși. În doi, înțelegerea trebuie să fie bilaterală, nu unilaterală. C-atunci… s-a dus naibii înțelegerea.
Ia spune-mi tu ce faci când doi oameni, pe care îi iubești nespus, suferă îngrozitor – să zicem din cauza unor boli, dar și din cauza lipsurilor –, și unul dintre acești suferinzi îl tratează pe celălalt teribil de rău?
Ce simți?
Cui îi dai dreptate? De partea cui ești?
Dumnezeu zice să fii de partea amândurora. Dar cum? Că omenește nu este posibil. Nu poți să-mpaci și capra și varza, când nici capra și nici varza nu au rațiune (podul peste care să treci).
Când un bolnav tratează rău un alt bolnav, eu, ca simplu om, îi dau dreptate celui maltratat.
Îmi sângerează inima pentru ambii bolnavi – mai cu seamă pentru că-i iubesc – dar instinctiv sar în apărarea celui atacat. Se declanșează-n mine sentimentul de protecție. Și-așa bolnavul opresor începe să mă urască și să șteargă tot ajutorul dat până atunci. Într-o clipită, ai ajuns dracu-n persoană.
Și suferința mea este de trei ori mai mare. Sau infinit. Că-i iubesc nespus pe ambii bolnavi, dar dacă unul dintre bolnavi a pierdut contactul cu realitatea și refuză să vadă că greșește – când este clar ca lumina zilei: „Ce ție nu-ți place altuia nu face.” –, atunci eu mă dau de partea celui care este nedreptățit. Și-ncet-ncet sau dintr-odată, mă-ndepărtez de cel care s-a auto-convins că are dreptul să ridice vocea (sau să urle) la celălalt, mereu și mereu din te miri ce și mai nimic.
Când un suferind face rău altui suferind, eu, ca simplu om, apăr doar unul. Poate amândoi au greșit, dar eu îl apăr pe cel care primește supliciul. Atâta pot.
Unii bolnavi pierd din vedere faptul că toată lumea suferă într-un fel sau altfel, chiar dacă nu spun.
Unii bolnavi n-au pic de respect și considerație față de sentimentele și viețile altora.
Unii bolnavi consideră că au dreptul să impună altora problemele lor și ceilalți trebuie să se învârtă în jurul lor, să-i acomodeze și să accepte ceea ce fac fără să crâcnească, să le sprijine orice decizie, să-i ajute la orice pas… Obligat-forțat, ignorând total situația celorlalți. Și asta nu-i corect nici din punct de vedere al religiei, nici din punct de vedere al umanității.
Toți suferim, toți avem probleme, toți avem lipsuri, toți avem neînțelegeri. Da, chinurile nu sunt la fel, precum nu sunt nici oamenii. Dar omul cu suflet și conștiință nu râde de fricile altora, respectă pe celălalt și ia ce i se dă din mărinimie, mulțumind și apreciind.
Dacă se uită cineva la viața mea cu lupa, la cum trăiesc și la cât muncesc, n-are cum să nu vadă că ce dau nu este din surplus, ci porția mea. Porția pentru care mi-am sacrificat cariera de scriitor.
Tu, care ai copii, închipuie-ți că ți-ai vândut copilul (pe care numai tu știi cât de greu ți-a fost să-l porți în pântece, să-l naști etc.) ca să ajuți pe alții. Ce ai simți când cel pentru care ai făcut asta, nu vrea să vadă, nici atunci când îi spui „Bă, ești nebun?! Mi-am dat copilul ca să fac ceva pentru tine?!” Și celălalt te urăște c-ai îndrăznit să-i spui asta. Te urăște pentru că nu i-ai dat și sângele din tine. „Ce mi-ai dat tu? 10 lei? Ce să fac cu 10 lei, când eu am nevoie de milioane și tot nu mi-ar ajunge? Ți-ai bătut joc.”
Și eu când văd că nu-i apreciat, ba chiar disprețuit: „Fleacuri ce dă ea, nu are copii, are datoria să dea tot.”, atunci eu sufăr ca un câine, fără merit. Și poate-mi dau seama după 40 de ani că ceea ce fac nu este deloc apreciat, dar când mi-am dat seama, nu mai pot și nici nu vreau să ignor. Ce folos să mă sacrific, când nicio parte nu e mulțumită? „Stric orzul pe gâște.”
Nu vreau glorie, nu vreau mătănii, vreau ca oamenii să fie oameni. Și vreau ca bolnavii să respecte viețile altora, să nu le disprețuiască suferințele și sacrificiile, să nu pună crucea proprie pe spatele altora forțat, să nu sară la gâtul altora aiurea și să aibă umilința să vadă cât de rău fac și ei, nu numai ceilalți.
Aș vrea. „Că iarba vreau nu crește nici în grădina regilor.”
Utopii moraliste. Ce ești azi, ai decis ieri.
Credit fotografie: Pixabay (o fotografie a fetiței a fost folosită pe coperta romanului „ADA”).
Comentarii