Petru Ionescu a muncit peste 40 de ani în sistemul judiciar. El a făcut faţă presiunilor securităţii, ale secretarilor PCR, dar şi provocărilor care au venit după 1989. Datorită activităţii sale a fost decorat prin decret prezidenţial. Moştenind spiritul justiţiar, fiica sa este avocat în Coreea de Sud.
Petru Ionescu este unul dintre cei mai cunoscuţi procurori romaşcani. Originar din Paşcani, Petru Ionescu a luat viaţa în piept încă de mic. La doar patru ani, pleca din casa părintească împreună cu toată familia, din cauza războiului. „Am plecat din Paşcani în 1944. Am clare în memorie imagini cu plecarea noastră. Am stat un an la Vîrciorova, o comună de lîngă Turnu-Severin. Nici acolo nu am scăpat de ororile războiului. Îmi amintesc că părinţii noştri ne duceau în spate, pe mine şi pe fratele meu mai mic, prin pădure, ca să ne ferim de bombardamente. Mîncarea era puţină, era foarte greu. După un an de refugiu, ne-am întors la Paşcani. Pînă acasă am călătorit cu trenul. Nu am să pot uita niciodată cum arăta atunci oraşul. Era distrus în totalitate, pulverizat. Cînd am ajuns acasă, am văzut în pereţi două spărturi mari, de la obuze. O perioadă am locuit pe la rude, prieteni, pînă au reuşit părinţii să refacă o cameră a casei. Apoi, au reconstruit, încetul cu încetul, toată casa”, povesteşte Petru Ionescu despre copilăria marcată de război.
Aceasta nu este singura amintire care l-a făcut să înţeleagă, încă de mic, dimensiunea adevărată a războiului. „Am o amintire morbidă cu oamenii îngropaţi în şanţuri. Erau săpate nişte şanţuri ca nişte tranşee şi acolo erau duşi morţii, fiindcă nu era cum să-i îngropi pe fiecare separat. În acele gropi comune erau aruncate cadavrele, se dădea cu var peste ele, pentru a se împiedica transmiterea bolilor şi, apoi, se acopereau cu pămînt. Și acum ştiu unde au fost săpate acele gropi comune”, spune Petru Ionescu.
După ce rănile celui de-al doilea război mondial s-au mai cicatrizat, copilul Petru Ionescu şi-a îndreptat atenţia către învăţătură. A fost pasionat de istorie şi logică, iar cu un an înainte de a termina liceul s-a hotărît să dea admitere la Drept. „Am avut contact cu avocaţi şi alte persoane care lucrau în domeniu. Aveam cunoştinţe de familie care erau procurori, vecini care erau avocaţi. Toţi aceşti oameni aveau o ţinută morală de înaltă calitate. Și am cunoscut intelectuali, aşa cum a fost academicianul Constantin Ciopraga, cel care a fost directorul liceului la care am învăţat, care mi-au arătat, prin exemplul personal, principiile după care să mă ghidez în viaţă. Unii dintre intelectuali au fost ridicaţi de acasă de securitate şi băgaţi la puşcărie, unde au murit. Din tot acest context a venit dorinţa mea de a mă face procuror”, se destănuie Petru Ionescu.
Presiuni politice
Nedreptăţile şi abuzurile regimului comunist nu i-au rămas străine nici în timpul facultăţii. Pe cînd el şi alţi doritori se băteau zece pe un loc pentru a intra la Facultatea de Drept, persoanele agreate de Partidul Comunist Român (PCR) deveneau licenţiate fără efort. „Cei din securitate şi din partid nu dădeau examen, făceau facultatea separat de noi, la fără frecvenţă, şi aveau un alt program. Practic, se făcea un fel de şcolarizare pentru muncitorii care ocupaseră diverse funcţii prin dispoziţie de partid. Abia din 1962 s-a luat decizia ca în sistemul judiciar să fie angajaţi doar oameni cu specializare. Atunci, cei din sistem, fără studii, au primit avertisment, avînd posibilitatea de a-şi completa studiile sau de a pleca”, rememorează Petru Ionescu.
Mîna lungă a PCR l-a ajuns pe procurorul Ionescu şi la Roman, unde a început să lucreze din 1963: „Eu nu eram membru de partid, doar procurorul-şef era membru de partid. Nu mi-a fost uşor. În primii şapte ani am stat în gazdă, apoi, în ’70, am primit, după numeroase intervenţii, o garsoanieră confort 5. La început am avut parte de un procuror-şef deosebit, dar am avut şi şefi care erau oameni fără nici o calitate morală”.
Printre cei de la care a învăţat meserie, dar şi cum să se poarte pentru a nu încurca munca de zi cu zi cu ordinele de partid, a fost procurorul-şef Iosif Calustovici. „În dosarele în care erau presiuni pe linie de partid, procurorul Calustovici nu ne lăsa pe noi, ceilalţi procurori, să ne ducem în instanţă, se ducea el. Un caz mai aparte l-am avut în ’69 – ’70. Am primit atunci un dosar în care gestionarul ospătăriei din Roman era acuzat de sustragerea unor sume de bani. Securitatea i-a făcut un control şi i-a găsit îngropată o sumă mare de bani, aproape 400.000 lei. Securitatea susţinea că gestionarul, care era evreu, ar fi sustras banii din gestiune cu intenţia de a-i trimite în Israel. În dosar, care era voluminos, erau ataşate şi scrisori pe care le primea sau le trimitea gestionarul în Israel. În acele scrisori apărea foarte des cuvîntul «portocală». Era clar un mesaj codificat, dar, în lipsa altor dovezi, nu am putut să-l arestez preventiv, aşa cum mi se ceruse, şi am trimis dosarul spre reexaminare, la miliţie. Din cauza deciziei mele, eu şi procurorul Calustovici am fost chemaţi de prim-secretar, să ni se facă morală. Am fost luat de la uşă, pe un ton autoritar, de el şi de şeful securităţii, dar le-am explicat de ce nu l-am arestat”, povesteşte procurorul Petru Ionescu.
Caz rezolvat prin dispoziţie dată de Ceauşescu
Tot el a fost implicat în instrumentarea unui caz care a ajuns pînă la Nicolae Ceauşescu. La sfîrşitul anilor ’70, la fabrica de zahăr a avut loc un accident de muncă în urma căruia au murit doi oameni. „Două rezervoare uriaşe trebuiau curăţate. Înainte de a fi curăţate, acestea trebuiau să fie bine aerisite, fiindcă din procesul de producţie rezultau vapori toxici. Cei doi muncitori au coborît în acele cazane fără a respecta protecţia muncii. Rezervoarele nu fuseseră aerisite, iar oamenii nu purtau mască. S-au intoxicat şi au murit. Am început cercetările, iar la finalul acestora i-am găsit responsabili pe doi ingineri: şeful de la producţie şi adjunctul său. Adjunctul era ungur şi credea că-l anchetez din cauza etniei. Am decis să-i trimit în judecată, dar nu puteam face acest lucru fără aviz de la Comitetul Municipal de partid. Am făcut referat, dar mi s-a dat aviz nefavorabil. Am fost obligat să nu-i trimit în judecată. În motivarea din dosar am trecut şi avizul Comitetului Municipal. La cîteva luni, un alt accident de muncă, produs în aceleaşi condiţii, a mai omorît un om, iar un alt munictor a fost rănit. Am făcut cercetări, mi s-a dat din nou aviz negativ pentru trimitere în judecată… Familia muncitorului decedat nu a fost mulţumită şi a făcut un memoriu la Comitetul Central al PCR. Memoriul a ajuns la Ceauşescu şi, în cîteva zile, ne-am trezit la Roman cu un instructor al Comitetului Central, un inspector de la Parchetul General şi mai mulţi reprezentanţi ai Comitetului Judeţean”, îşi aminteşte Petru Ionescu. „Am fost chemat în biroul procurorului-şef, unul Grădinaru, şi luat la întrebări. Au ridicat tonul la mine, procurorul-şef se făcea că nu-şi aminteşte de avizele negative ale Comitetului Municipal, a fost o situaţie tensionată. Norocul meu a fost că am trecut în dosar răspunsul dat de Comitetul Municipal, fiindcă, la început, mă acuzau pe mine că nu mi-am făcut treaba. Atunci, pe procurorul-şef l-am făcut măgar de faţă cu toţi, fiindcă eu ştiam că are afaceri cu prim-secretarul şi se făcea că nu ştie nimic. După ce au fost făcute toate verificările, am primit o dispoziţie de la procurorul general al României prin care mi se cerea, dacă îi consider vinovaţi pe cei doi ingineri, să-i trimit în judecată. Aşa s-a rezolvat atunci cazul”.
Decorat pentru munca sa
După Revoluţie, procurorul Ionescu a mai lucrat în sistem încă 15 ani. S-a adaptat la schimbări, dar nu s-a ferit să recunoască unele carenţe ale democraţiei. „Oamenii nu înţeleg că democraţia îţi oferă libertate pînă la lege. Fiecare vrea să facă ce-l taie capul, fără a ţine cont de reguli. Avem reguli, dar nu se respectă. Iar acum, procurorul nu poate acţiona la timp, are nevoie de tot felul de avize şi mandate pentru a acţiona. Iar informaţia se scurge şi munca procurorului îşi pierde din eficienţă. O altă greşeală este acceptarea interceptărilor telefonice ca probă. Consider că acestea pot fi folosite ca notă informativă care să conducă la obţinerea unor probe, fiindcă ceea ce se vorbeşte la telefon oferă informaţii doar despre un context în care s-a săvîrşit sau se poate săvîrşi o posibilă infracţiune”, este de părere Petru Ionescu.
Rezultatele muncii sale au fost apreciate şi de şefii din magistratură. În 1997, Petru Ionescu a fost decorat, prin decret prezidenţial, cu Ordinul „Meritul Judiciar”, clasa I, iar în 2005, la pensionare, a primit o scrisoare de felicitare din partea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
Dintre momentele de care îşi aminteşte cu plăcere sînt perioadele în care îi învăţa pe stagiari ce au de făcut. Prin mîna lui Petru Ionescu au trecut notarul Luminiţa Tănase, procurorul Dumitru Tănase, avocaţii Rodica Comisu, Constantin Agape sau Dumitru Răţoi, fost consilier al guvernatorului Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu.
Spiritul de justiţiar al procurorului Ionescu s-a transmis genetic către fiica sa, care a terminat tot Facultatea de Drept. După obţinerea licenţei, aceasta a intrat în Baroul Avocaţilor Neamţ, iar apoi a făcut un master la Universitatea Naţională din Singapore. De atunci a lucrat în străinătate, iar de cinci ani profesează în Coreea de Sud.
Comentarii