HomeSocial

Premiant la şcoala vieţii

Luca este, la nouă ani, ţintuit într-un scaun cu rotile. El cântă la vioară şi joacă tenis de masă cu prietenii săi. Luca a mărturisit că scopul său este acela de a se autodepăşi în fiecare zi.

Luca David Cârcel are nouă ani şi este elev în clasa a II-a la Școala de Artă „Sergiu Celibidache”. Cântă la vioară, este foarte bun la tenis de masă şi îi place grozav de mult iarna, pentru că poate arunca cu bulgări de zăpadă. Lucruri obişnuite pentru un copil de vârsta lui.

Doar că Luca nu este un copil obişnuit. Este un copil cu dizabilităţi, aşa cum spune singur, pentru care evenimentele care se scurg firesc în viaţa de zi cu zi a oricăruia dintre prietenii săi sunt, câteodată, pentru el, sinonime cu a cuceri Everestul. Diagnosticul pe care Luca l-a primit la naştere este redat prin mai multe cuvinte lungi şi întortocheate, scrise pe câteva rânduri pe fişa lui medicală, pe care părinţii nu l-au înţeles la început. Tradus de medici, acesta însemna că din coloana vertebrală a lui Luca lipseşte măduva spinării pentru zona care ar fi trebuit să controleze corpul de la bazin în jos. Sentinţa pe care o semna acest diagnostic le-a fost clară părinţilor lui Luca. Băiatul lor avea să fie toată viaţa dependent de un cărucior cu rotile. „Mi-a fost foarte greu să accept realitatea. Nu voiam să accept faptul că el este altfel decât ceilalţi copii şi nu puteam să-mi imaginez cum va fi viaţa pentru el. Dar am primit de la Luca cea mai importantă lecţie din viaţa mea: aceea de a fi fericit cu tine însuţi. Și am început să regândesc viaţa privind lucrurile, situaţiile şi întâmplările prin prisma lui”, spune tatăl lui Luca.

Aşa că familia lui Luca s-a mutat din vechea locuinţă, schimbând apartamentul de la etajul III cu unul la parter, astfel încât să poată ieşi uşor cu căruciorul afară. Maşina a fost schimbată cu una mai mare, astfel încât căruciorul să încapă cu uşurinţă în portbagaj. În casa familiei Luca, niciun întrerupător electric, de exemplu, nu se află la o înălţime mai mare de un metru, pentru ca Luca să poată aprinde singur lumina.

Școala la care merge Luca este o şcoală în care are clasă la parter. Nu lipseşte niciodată. De la şcoală, de cele mai multe ori merge direct la şedinţele de kinetoterapie şi abia apoi ajunge din nou acasă. Vesel  şi cu o minte ascuţită, Luca nu a dat până acum niciodată înapoi din faţa piedicilor pe care i le-au ridicat în faţă societatea sau mentalitatea semenilor. „Eu mă pregătesc în fiecare zi să fiu mai bun decât am fost ieri, indiferent despre ce este vorba, pentru că vreau să-mi fac un drum în viaţă. Sunt foarte mulţi copii la centru care sunt într-o situaţie mult mai rea decât a mea. Eu nu am picioare, dar pentru asta am căruţ, cu care pot merge unde vreau. Cu celelalte mă descurc. Dacă am o minte care mă ajută, am ochi buni, am mâini sigure, ştiu că pot face faţă provocărilor. Și îmi place să fac foarte multe lucruri. Îmi place, de exemplu, să joc tenis de masă şi sunt chiar foarte bun la asta. Îmi place să cânt la vioară. Poate nu o să fiu un artist celebru, dar atunci când cânt mă simt bine şi pentru mine asta contează”, spune Luca, cu o seriozitate care depăşeşte cu mult cei nouă ani abia împliniţi.

„L-am învăţat pe Luca foarte multe lucruri, aşa cum este normal să facă un tată cu fiul lui, şi m-am luptat foarte mult pentru el, pentru lucruri aparent banale, aşa cum ar fi sala de clasă în care învaţă. La schimb, am primit şi eu o lecţie. Aceea de a încerca să fii fericit cu ceea ce ai, fără să alergi mereu după ceea ce pot face vecinii, prietenii, cunoştinţele. Fără să vrea şi fără să fie conştient de asta, băiatul a dat o lecţie tuturor celor care se înscriu în categoria oamenilor care cred că li se cuvine totul pentru că sunt «normali»”, a spus Fănică Cârcel.

Comentarii

WORDPRESS: 0