Elena Filip a fost soră medicală în spitale de campanie din Rusia şi din ţară. A plecat pe front pentru a-l urma pe cel care avea să-i fie alături timp de 27 de ani. La aproape 90 de ani, Elena supraviețuiește cu ajutorul Primăriei Roman.
În urmă cu 73 de ani, Elena Filip era pe frontul de Răsărit. Nu avea mai mult de 17 ani când a plecat ca soră medicală în inima războiului. A stat un an şi jumătate la căpătâiul răniţilor, în spitale de campanie din Odessa şi din ţară, încercând să-i salveze sau să le mângâie suferinţa celor pentru care speranţa îngenunchiase.
„Eram prea tânără ca să-mi dau seama cu adevărat în ce m-am băgat. Stăteam în corturi, sub şuierul gloanţelor. Nu aveam timp să ne dăm seama de pericolul din jur, pentru că spitalul de campanie era un furnicar. 14 femei îngrijeam, zi şi noapte, alături de doctori, trupurile sfârtecate ale răniţilor. Ne încurajam una pe alta. Aşa am supravieţuit. Afară se cutremura pământul. Auzeam vuietul obuzelor şi rafalele puştilor. Înăuntru, răniţii urlau de durere. Era o forfotă neîntreruptă. Nu pot uita iadul de acolo. Oameni fără mâini, fără picioare, demoralizaţi, cu mintea rătăcită, conştienţi că moartea le este aproape. Pe front, uiţi de toate. Nu ai nimic şi nici nu-ţi trebuie nimic, decât să trăieşti”, povesteşte bătrâna.
Pe front, de dragul iubirii
Se spune că, pentru dragoste, omul face orice. Pentru iubirea ei, Elena a plecat pe front. La 16 ani l-a cunoscut pe cel cu care avea să împartă 27 de ani de viaţă. „Era un băiat hotărât şi de cuvânt. Asta mi-a plăcut la el”, spune femeia. Atât de hotărât încât a furat-o de acasă, după cum era obiceiul vremii. „A venit sora lui la noi şi mi-a spus să merg cu ea la Cernăuţi. Aşa a început totul. Viitorul meu soţ era subofiţer în Cernăuţi. Ca să mă căsătoresc cu el, trebuia să ceară dispensă de dotă. Eram cea mai mare dintre cei şapte fraţi. Eram foarte săraci. Ca să pot pleca cu el pe front, am făcut o şcoală de asistente, organizată special pentru personalul care pleacă pe front. Drumurile noastre s-au despărţit când am ajuns pe front. Bărbatul meu era în linia întâi, eu în spitalul de campanie”, povesteşte femeia.
Preţul curajului
După un an şi jumătate, în lupta cu moartea de pe front, Elena şi soţul ei s-au întors acasă. „Mi-amintesc că era o iarnă geroasă. Ne-am căsătorit la câteva zile. Nunta am făcut-o în casa părinţilor. Preotul şi câteva rude au fost toţi nuntaşii noştri, dar noi eram bucuroşi că suntem acasă, că eram împreună, că am scăpat teferi din iadul războiului. Bărbatul meu nu a mai vrut să lucreze în armată. A vrut libertate. A lucrat ca instructor la o şcoală de şoferi de lângă Fabrica de Zahăr şi la IRTA Tîrgu Neamţ, ca şofer”, a spus bătrâna.
Elena a rămas singură, după 27 de ani de convieţuire cu bărbatul pe care l-a urmat, fără ezitare, în focul gloanţelor. Femeia primeşte pensie de urmaş şi 94 de lei ca văduvă de veteran de război.
Anul trecut, Ministerul Apărării Naţionale i-a trimis Elenei o „diplomă de patriot român”, pentru „promovarea realizării momentului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918”.
Femeia locuieşte într-un apartament de pe strada Cuza Vodă. De un an i-a murit şi al doilea bărbat din viaţa ei, cu care a trăit 40 de ani. Nu are copii. Dacă, în urmă cu 73 de ani, Elena era cea care a smuls din ghearele morţii sute de răniţi, e rândul altora să facă un gest pentru oameni ca Elena, ajunşi la o respectabilă vârstă. „Primesc de la Primăria Roman un mare ajutor. În fiecare zi, cei de la asistenţă socială îmi aduc mâncarea la domiciliu. Altfel, mi-ar fi foarte greu. Am probleme mari de sănătate. Am un picior rupt, nu mai văd şi nici nu mai aud bine”, a spus Elena.
Deşi este convinsă că Dumnezeu a uitat de ea, tot la El este nădejdea. „La vârsta asta, sunt pregătită pentru orice, dar nu vreau să ratez luna mai, când împlinesc 90 de ani”, este dorinţa bătrânei.
Comentarii