Prima paginăRoman

IN MEMORIAM – Ioan Uscatu

Dimensiune text

Inginerul Ioan Uscatu a plecat…

A fost, însă, un timp cînd sosirea acestuia, în tradiționala și moderna Fabrică de Zahăr, din secolul dinainte, era așteptată și cu emoție, dar și cu atașament. Venirea sa avea, întotdeauna, o precizie astronomică. Cu buzele strînse și cu ochii atenți în toate părțile, urca sau cobora treptele metalice, cu ușurință de alpinist, constata repede derularea procesului de producție și prompt, cu vocea sa de stadion – nu a folosit niciodată microfonul – dădea „ordine” și nu recomandări. După un timp etalonat după minute și nu ore, venea să se convingă de înfăptuirea lor. Toți își „puneau” ceasurile după intrarea sau ieșirea sa din secții. Corect și punctual.

Urmau, apoi, succesiunile de pauze. Acum, în acestea, venea între oameni, dar prietenos, cu glume, cu explozii scurte de rîs, întrebînd pe fiecare ce necazuri mai are. Era, parcă, un personaj din Delavrancea.

Inginerul Ioan Uscatu nu mai este.

A fost recunoscut, pe plan național și extern, ca un neegalat coordonator al tehnologiei zahărului, de la rafinare și pînă la diversificarea acestuia în multiple produse derivate. Se pare că la nivelul acestor unități industriale se folosea expresia de metodă „Uscatu de la Roman”. Toată experiența sa de o viață în acest domeniu, adusă la zi, a reținut-o într-o lucrare voluminoasă de excepție, care, ne pare rău, a rămas la faza unui manuscris ordonat, gata să intre „sub tipar”, dar care, din cauza evenimentelor din ’89, s-a oprit aici. Se pare că familia, acum, după dispariția autorului, îl va fructifica, așa cum se cuvine. La fel se va face și cu volumul impresionant de „Epigrame”, domeniul în care, specialistul nostru în „dulce”, aici se compensa cu „amarul” critic al acestora. Am spune că „Albul de Roman” era, parcă, rodul privirilor sale atente, pe cînd spiritul său critic al strofelor neiertătoare, era trădat de buzele sale, mereu strînse și nemulțumite.

Condeiul lui Uscatu nu mai scrie…

Am fost împreună cu Ionel Uscatu de la săniuța copilăriei la colegul de bancă și de liceu al adolescenței, de la pregătirea militară de doi ani ca „vînător de munte” în Făgăraș, la statutul de concetățeni, în continuare, ai urbei Romanului. Ne întîlneam mereu și ne făceam destăinuiri, el în „fortissimo”, iar eu în „mezzo-forte”. Destăinuiri care, treptat, treptat, deveneau amintiri colegiale. „Ți-aduci aminte de profesorii Epure și Hollinger… sau de bacalaureatul dat, în refugiu, după miezul nopții, din cauza bombardamentelor aeriene… sau de manevra cea din ’50, începută la Cincu, ajunsă la Craiova și terminată pe litoral… sau de colegii noștri, care nu mai sînt„.

Acuma, nu mai este, de cîtva timp, nici el…

Inegalatul Ionel Uscatu a plecat…

 

Gheorghe A.M. CIOBANU

Partajează articolul

COMENTARII

WORDPRESS: 0