O altă distinsă „dinastie” de artişti plastici – alături de acea cu numele Ciurdea – Steurer – succesiunea celor coborîţi din Tonitza a dăruit Artelor plastice europene şi meleagurilor muşatine natale cascade de sensibilitate şi plăsmuiri picturale sau sculpturale, sacralizîndu-se, prin acestea, aura spirituală a demiurgului nostru popor.
Și, ca o dinamică firească a oricărei serii, toţi Maeştrii acestor constelaţii îşi au o Auroră, o boltire neegalată de creativitate şi, apoi, ca un Amurg al fiinţării umane, se contopesc cu nemurirea.
Drept un simbol, spre finele acestui an, s-a destrămat în infinitul cosmic prea mult finita fiinţare a aceluia ce a fost, pentru Urbea romaşcană, Maestrul artelor vizuale Gheorghe Toniţa… Au rămas, astfel, o daltă şi-un penel, tăcute şi în nemişcare, încrucişate ca un Crucifix. S-a mai lăsat să cadă, înspre podeaua unui Atelier, o pînză albă, purtînd pe ea mici „lacrimi” de culoare, peste un şevalet, de-acum arcadă şi peste o structură de granit, Columnă de acum.
Toniţa, cel contemporan cu noi, tăcut şi fără „blitz”-uri, a prins în mîinile sale de aur întregul orizont de altitudine umană, cu cele patru puncte cardinale ale acestuia din urmă. Rămîne a fi fost ca pictor şi ca sculptor, ca dascăl şi ca neştiutul Om de artă, într-un timp al „prea-aplaudaţilor” discipoli, locatari ai lui Olimp. Dar pentru el a fost doar un Toniţa, care şi în vorbirea sa despre frumos se tot uita prelung, nu la ce a realizat cu măiestrie, ci la ce-ar mai putea să facă, spre a-l mai împăca pe el mereu neîmpăcatul plastician.
„La început a fost… penelul”, la care, mai tîrziu, s-au adunat, ca lîngă un părinte, un grup ales de pictori-elevi, Maestrul dascăl avînd mereu în mînă, ca pe o baghetă diriguitoare, un penel muiat în curcubeu. Pictura Maestrului Toniţa era meditativă, interogativă, dar nu conflictuală. Din toate creaţiile sale bidimensionale, grafice sau cromatice, emană, parcă, acordurile beethoveniene din „Oda Bucuriei”, un imn dedicat echilibrului, la care sonorul era redus la zero. Autorul credea mult în această viziune, desprinsă, se pare, din propria sa viaţă, încît se străduia, didactic, să transmită şi la învăţăcei acest crez. Din numeroasele Expoziţii ale elevilor se simţea din plin acest lucru.
Mai tîrziu, lîngă penel şi catalog, îşi adaugă şi dalta. În tăcerea atelierului său strîmt, dădea contur şi, mai tîrziu, şi însufleţire, asemeni lui Pygmalion, la numeroase personalităţi sacre, apartenente creştinismului. O viziune largă, pe care şi-o strecura, colateral, la orele de „Istoria Artelor”, pe care a predat-o în ultimii ani ai vieţii lui.
O ultimă creionare a personalităţii sale i-a fost modestia. Atelierul, Creaţia şi Catedra, acesta a constituit trinomul lui „a fi” al său. Rar Expoziţii şi de loc Palmaresuri. Întotdeauna a mers în „vîrful picioarelor”. Și, tot la fel, într-un acelaşi „pianissimo social” a părăsit protoplasma, plecînd undeva, într-un „Dincolo”, unde la fel, fără aplauze, domneşte Perfecţiunea.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna ianuarie 2011
Comentarii
[…] Costel Cărpușor, nascut in Roman, s-a format sub îndrumarea profesorilor Gheorghe Tonitza și Nicolae Pal, la Școala de Artă din Roman – sectia pictura, a absolvit […]