Săptămâna aceasta m-a făcut martor la ceva care mi se pare cu adevărat incredibil, deși am tot văzut lucruri în neregulă și de fiecare dată îmi spuneam că mai rău de-atât nu poate fi. Și, mereu, parcă auzindu-mi gândurile acest univers mioritic în care trăim, îmi era dat să dau de o neregulă și mai interesantă ca precedenta. Ca exponent al generației Y, cea care a dat planetei cei mai mulți oameni de succes, am așteptat atâția ani să văd că România se îndreaptă spre normalitate. Și nu vorbesc aici de „normalitatea” definită după standardele și mentalitatea tipic mioritice, ci din perspectiva universului lucrurilor bine așezate, construite și interconectate existent în celelalte state europene.
Ce-am constatat în ultimul timp este că, după mai bine de 30 de ani de la Revoluție, încă ne aflăm în tranziție, foarte probabil până când decidenții actuali, formați în comunism și trecuți de-o vârstă (unii de două), vor lăsa în locul lor oameni mai adaptați timpurilor în care trăim, în care cuvinte precum Agile, Brand, Kanban, Lean, Leadership, Smart, Strategic și Talent sunt doar câteva dintre cuvintele obligatorii pentru vocabularul oricărui manager și nu numai. M-am gândit îndelung la acest context și concluzia la care am ajuns, inginerească din (ne)fericire, este aceea că nu avem mijloace de autoreglare a erorilor, uneori cu efecte catastrofice (din perspectiva imaginii și brandului), care se manifestă la nivelului sistemului. În acest sens, trebuie menționat că „reacția negativă” (negative feedback) a însemnat o adevărată revoluție în Electronică, fiind adoptată atât pentru proiectarea unor arhitecturi particulare de amplificatoare, cât și pentru stabilizarea performanțelor cu fluctuațiile de temperatură sau a tensiunii de alimentare. Desigur, a fost adoptată și în automatică, fără de care nu pot fi concepute sistemele de control folosite astăzi pe scară largă.
Faptul că această buclă de autoreglare lipsește în unele locuri (deși ar trebui să existe!) am constatat-o recent când, printr-un cumul de factori, am ajuns să constat că procesul de admitere la Școala doctorală a Academiei Române (A.R.) nu asigură transparență. Pagina aferentă admiterii este https://acad.ro/scosaar/admitere.html, care se poate vizita direct din pagina principală a Școlii doctorale a A.R. (https://acad.ro/scosaar/). Luând ca reper datele afișate pe această pagină aferente admiterii la doctorat, sesiunea Septembrie – Octombrie 2021, putem identifica 4 repere: calendarul admiterii, lista cu numărul de locuri, bibliografie pentru fiecare coordonator de doctorat și metodologia de admitere. Iată constatările mele cu privire la acest proces:
A) Calendarul admiterii stipulează că înscrierile se fac în intervalul 15-22 septembrie, dar, după cum se poate remarca la acest site, cei care și-au depus dosarul nu sunt menționați oficial pe site și nici măcar numărul lor (presupunând că s-ar invoca regulile GDPR, în ciuda faptului că un nume de candidat nu trebuie să fie confidențial pentru că ridică serioase probleme de transparență!). În orice caz, site-ul este gol cu privire la candidații înscriși, ceea ce-mi pare ciudat, pentru că la depunerea dosarului pentru studii post-doctorale, toți candidații erau trecuți în clar pe site, împreună cu CV-ul (deci și eu printre ei).
B) Bibliografia mi-a atras atenția, pentru că la unii profesori coordonatori de doctorat se rezumă la câteva cărți, ceea ce, raportat la o temă mai particulară dintr-un anumit domeniu acoperit de un profesor coordonator de doctorat, este deficitar și poate favoriza pe unii candidați (identificăm aici potențiale probleme pe linie de discriminare).
C) Surprinzător, deși puțini înțeleg ce problemă reprezintă la nivel de corporații, nu este menționată nicăieri luarea în calcul a respectării egalității de șanse (mai ales de gen!) la alocarea locurilor fiecărui coordonator de doctorat. Din punctul meu de vedere, Academia Română ar fi trebuit să fie prima instituție din România care să ofere un veritabil model de respectare a egalității de șanse pentru alte instituții / școli doctorale din țară. Acest reper demonstrează că oferim discursuri înălțătoare și chiar intelectualizate despre modernizarea societății românești, dar noi nu am importat din Vest, 30 de ani, un pilon fundamental al democrației, reprezentat de egalitatea de șanse.
D) Deși regulamentul de înscriere a fost aprobat pe la mijlocul lunii septembrie, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că membrii care au votat știau ce votează/aprobă, acest regulament nu includea câmpurile aferente diplomei de Master, încât a doua variantă de formular, actualizată, s-a dat spre completare candidaților în chiar perioada aferentă înscrierii.
E) Din informațiile pe care le am, la unul din institute (nu știu cum a fost gestionată situația la altele) nu s-a furnizat candidaților număr de înregistrare pentru dosarele de înscriere depuse, se pare că nu există un birou similar Registraturii de la universități. Din punctul meu de vedere, o asemenea stare de lucruri reprezintă o deficiență majoră, nefiind întâlnită nici măcar la un colegiu național, ce să mai zic de universități, unde orice cerere oficială primește un număr de înregistrare, nu mai zic de dosare de candidatură. Ideea aici este că oricând poate dispare un dosar, nu există dovada că a fost înscris.
F) Regulamentul care stă la baza procesului de admitere nu menționează includerea la dosar a unui Opis care să menționeze actele incluse în dosar, după cum nici numerotarea lor nu este solicitată, ceea ce privează pe candidat de dreptul minimal de a se apăra (cu dovezi) în caz că niște file nu se regăsesc la dosar de către comisie în momentul interviului (pentru că au dispărut!?).
G) De parcă acestea nu erau suficiente, regulamentul stipulează că fiecare institut al A.R. decide maniera de evaluare a candidaților, adică oral sau scris, problema constatată aici fiind aceea că nu s-a menționat pe site modul de examinare a candidaților pentru fiecare comisie de admitere, înaintea începerii procesului de înscriere a candidaților. Faptul că examenul se dă oral sau scris a fost comunicat abia după finalizarea procesului de depunere a dosarelor, ceea ce iarăși poate favoriza pe unii candidați.
H) Deși extrem de rar întâlnit în România, există situații în care unii specialiști cu un doctorat într-un domeniu doresc să-și completeze formația profesională cu un al doilea doctorat într-un alt domeniu, avem câteva cazuri de profesori români care au obținut a doua specializare cu doctorat în Vest (inclusiv în SUA, cum este cazul profesorului Paul Cotae, fost profesor la Facultatea de Electronică din Iași, acum profesor plin la Universitatea din Washington). Uitându-mă la regulamentul de admitere, nu pot să nu remarc faptul că o asemenea situație nu este acoperită, ceea ce discriminează clar un candidat cu doctorat, prin punerea laolaltă cu cei care abia au terminat studiile masterale, întrucât există o bibliografie de examen unică, iar examenul nu face uz de o evaluare a CV-urilor și nici nu ia în calcul maturitatea de gândire a unui candidat care posedă deja doctorat, mărginindu-se la o simplă evaluare a cunoștințelor pe baza unor cărți (similar evaluării studenților în timpul facultății…!?).
Toate aceste detalii remarcate demonstrează deficiențe clare ale procesului de înscriere pe linie de transparență, despre care cred că au menirea de a atrage posibile prejudicii asupra imaginii instituției, afectând chiar credibilitatea acesteia în rândul potențialilor candidați la un stagiu de doctorat.
Pentru a sesiza această lipsă de transparență, inclusiv modificarea unui formular și furnizarea unor informații pe parcursul procesului de înscriere și nu înaintea acestuia (echivalent cu modificarea regulilor în timpul jocului), am contactat în această săptămână două organisme diferite. Primul organism pe nume ARACIS, singurul implicat în acreditarea specializărilor universitare, dar și a școlilor doctorale, mi-a răspuns că această problemă le depășește atribuțiile. Al doilea a fost CNATDCU, care mi-a răspuns că această problemă nu intră în sarcina lor, acest organism ocupându-se mai degrabă de plagiatul constatat la tezele de doctorat. Am fost măcar mulțumit de faptul că au răspuns destul de prompt la întrebarea formulată.
În aceste condiții, cine se ocupă de asigurarea calității procesului de admitere? De ce se acreditează școli doctorale dacă nu au pusă la punct partea de informare a publicului? A avea un site funcțional care să interacționeze cu vizitatorii și cei interesați nu este ceva opțional în era informațională, ci, chiar, obligatoriu! Ba, mai mult, cred că ar trebui să fie unul din indicatorii de bază la acreditarea unei instituții care oferă servicii educaționale sau de specializare.
Probleme similare de transparență pentru școlile doctorale le-am găsit menționate într-un raport mai vechi intitulat Transparența doctoratului din România [1], întocmit de membri ai UEFISCSU și care acoperea perioada mai-iunie 2009. Iată, deci, că, la mai bine de un deceniu, încă avem probleme de transparență, și nu oriunde, ci la o instituție care ar trebui să fie un model de etică, transparență și calitate. În aceste condiții se pare că singurul mecanism de autoreglare a erorilor unui sistem pare a fi Presa, motiv pentru care am decis să public acest articol.
Întrucât nu pot oferi screenshot de pe site-ul Școlii doctorale din motive de Copyright, ofer un screenshot de pe un alt site [2] care atestă că ultima modificare a conținutului paginii admiterii la doctorat de la A.R. a fost efectuată la data de 26 septembrie 2021.
Cristian Andriesei este membru Senior IEEE, lector universitar și consultant în management strategic
Referințe
[1] http://www.studii-doctorale.uefiscdi.ro/UserFiles/File/Transparenta_doctoratului(1).pdf
[2] https://www.webnots.com/seo-tools/google-cache-checker
Comentarii