Cristian Andriesei
Era digitală reprezintă, fără îndoială, o revoluție pentru istoria Umanității, poate la fel de pregnantă ca și apariția autovehiculului și avioanelor. Desigur, cu toții știm asta ori măcar intuim, doar cărțile de istorie trebuie să o mai confirme. Din această perspectivă nu sunt sigur că istoricii vor fi în stare să numească și descrie corect începuturile Revoluției digitale, dar sunt aproape sigur că nu se vor apleca asupra neajunsurilor. Sper ca cest articol să fie un reper util pentru scriitorii Istoriei.
Raportat la contextul României, Internetul a apărut și s-a dezvoltat timid, practic în tandem cu dezvoltarea telecomunicațiilor și telefoanelor mobile. Îmi amintesc că în liceu un singur coleg de clasă avea calculator, pe undeva spre anul 2000. Asta în condițiile în care primele telefoane mobile, adevărate cărămizi, își făceau apariția pe piața românească în jurul intervalului `96-`97. Puțin după 2000 apăreau și primele Internet cafe în Roman. Era nu numai primul semn de civilizație digitală într-un oraș pașnic și liniștit în care oamenii nu resimțeau așa multe neajunsuri mai ales pe parte de Digital (despre care nici nu se vorbea), distrându-se și trăindu-și viața încă „analogic” ca și până atunci, dar și primul indicator al foamei de Digital care tocmai începea să se dezvolte.
Primul calculator pe care l-am avut, luat chiar în 2000, a fost un 486, un „obosit” care, totuși, își făcea treaba la vremea respectivă (aceea de a învăța limbajul C și, ulterior, C++, java etc). Dacă cineva se amuză de a avea un 486 atunci ar trebui să știe că în facultate am învățat limbajul C pe calculatoare 286, iar acum, în 2024, cu atâta putere de calcul și programe care fac tot mai multe și aproape orice, procesoarele din orice mașină existentă pe piață au resurse atât de limitate încât sunt programate încă în limbajul C.
Iar dacă acest adevăr nu sună suficient de haios, atunci am unul și mai și: al doilea calculator avut, un Pentium luat pe undeva în intervalul 2003 – 2005, încă îl am și încă funcționează! Și exact în asta se regăsește esența ingineriei! Ingineria creează lucruri, adică dispozitive, circuite și / sau sisteme care trebuie nu numai să funcționeze corect, dar și să reziste în timp! Pornești un calculator după peste 10 ani și încă funcționează! Ce poate fi mai incredibil de-atât?
Cu telefoanele nu-i chiar așa simplu. Cu fiecare an scurs, din 2000 încoace, telefoanele vechi nu mai făceau față cerințelor software. Mai nou, nici tabletele nu mai fac față! Cumpăr o tabletă în acest an, ca să o înlocuiesc pe cea veche, având deci resurse interne mai multe și procesor mai puternic, doar ca să constat că, în aproape 2 ani, și aceasta devine depășită de volumul mare de software (mai ales software-ul propriu al tabletei care se actualizează lunar), dar și de informație personală înmagazinată pe ea.
Practic, am ajuns la stadiul în care telefoanele și tabletele au ajuns ca niște simple consumabile (în ciuda prețului nu tocmai foarte mic!). Dacă am transla la mașini o astfel de stare de lucruri, foarte probabil am ajunge să ne cumpărăm altă mașină la fiecare 2-3 ani! Dacă așa ceva pare aiurea ori de nesuportat, raportat la cât costă o mașină, atunci lansez o predicție cu adevărat nefavorabilă nouă: sunt mari șanse să ajungem în asemenea situație! Trendul actual este de a îngloba cât mai mult software în mașină, asta din cauză că un program (adică partea de firmware) mai poate fi corectat, șters, înlocuit sau îmbunătățit, pe când la nivel hardware este foarte greu, poate chiar imposibil (costul fiind una din probleme!).
Toate modificările menționate pentru software înseamnă de fapt un singur lucru: software update! Adică exact ceea ce creează problema de la tablete! A instala noi patch-uri presupune ocuparea unui spațiu mai mare în memoria hardware. De aici se ajunge să arunci o tabletă pentru că nu mai ai memorie disponibilă. Iar la mașini e cu mult mai rău, procesoarele având deja resurse limitate încă din fabricație! Asta înseamnă că din momentul în care începem cu software update la mașini, multe ECU-uri din mașină deja vor ajunge la limita de exploatare hardware. Nu e greu de intuit ce urmează din acest moment, de fapt sunt două variante (curios lucru, favorabile producătorilor):
1. chemare în service acreditat / reprezentanță (!) + înlocuirea ECU-ului/lor afectat/e (deci costuri de mentenanță!);
2. cumpărarea unei mașini „mai bune” (adică având resurse mai multe, așa cum procedăm deja cu telefonul și tableta).
Uitându-ne retrospectiv, maturizarea pieței digitale a fost atât de scurtă, încât mă face să compar această evoluție cu maturizarea unui copil, de la 5-6 ani până spre elev aflat aproape de clasele terminale ale școlii generale. Astfel, Internet Cafe încă existau prin anii 2005-2006, după care a sosit momentul dispariției. Unele au mai supraviețuit ceva ani, prin transformarea lor în săli de jocuri. Dezvoltarea puternică a procesoarelor a condus la apariția unor calculatoare, dar și telefoane mai puternice, precum și ieftinirea lor. În plus, dezvoltarea algoritmilor de procesare a semnalelor a condus la utilizarea mai eficientă a spectrului, în timp ce dezvoltarea microundelor a favorizat implementarea comunicațiilor la frecvențe tot mai mari unde și banda disponibilă era mai mare (exact vechea problemă a operatorilor din Telecom, banda mereu insuficientă! – oarecum similar situației cetățeanului mediu pentru care banii sunt mai mereu insuficienți). Interesant este că această foame de bandă ce a caracterizat domeniul Telecom s-a manifestat în paralel cu, dacă nu chiar a influențat, foamea utilizatorilor. Utilizatorii ca noi puteau folosi mai mult Internetul și instala diverse aplicații pe telefon și mai ales calculator (îndeosebi jocuri!). Filmele preferate se puteau vedea acum bine merci pe calculator și chiar cu rezoluții din ce în ce mai bune, DVD-urile cu filme lansate pe piață crescând și mai mult volumul de informație, precum și interesul consumatorilor pentru un film văzut acasă, cinematografele anunțându-și înfrângerea prin închiderea ușilor în multe locuri de pe planetă.
Acum se întrevăd, pe bune, primele modificări la nivel de societate și mental colectiv care culminează cu apariția rețelelor de socializare. Puțini dintre tinerii de azi știu că Facebook nu este prima rețea de socializare de succes din lume. Prima a fost Hi5, o rețea exclusiv de browser și cu o comunitate incredibil de mare la vremea respectivă. Primul meu cont în social media a fost la Hi5, l-am creat la începutul lui 2006. La fel de bine, Google nu a fost primul site de căutare pe Internet. Adevărul aici este că Google s-a inspirat de la un site de căutare creat de japonezi, de la ei Google și-a inspirat algoritmii proprii de căutare în vremurile de început! Evident, bariera lingvistică, puțini occidentali știind japoneză, a ținut ascuns acest adevăr atâția ani. O asemenea stare de lucruri mă face să mă întreb dacă nu cumva fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, a împrumutat ori poate chiar copiat ideea de la Hi5, desigur, adaptând-o la tehnologiile actuale. Indiferent de răspuns, Mark a devenit un idol al Erei digitale, asta e clar. Mai toți tinerii din social Media postează știri despre Zuckerberg, îi analizează ținuta, dar și comportamentul financiar (mai ales investiții, dacă le realizează), așteaptă cu sufletul la gură interviurile luate acestuia, pentru a savura eventuale sfaturi despre și pentru succes.
Social Media a ajuns să concureze cu succes sistemul educațional clasic, atât de lipsit de mentorii de care tinerii au nevoie, pe bune, în formarea lor personală și maturizarea ca indivizi. Avem acum mentori digitali, speakeri motivaționali, dar și cărți în format electronic, toate acestea conlucrând și accelerând evoluția societății spre ceva încă necunoscut.
Impactul societal este mai mult decât evident și are un singur motor care ține foarte perfid și eficient în mișcare tot acest sistem economic planetar. Se cheamă foamea de informație. Acesta este neajunsul major resimțit în era Digitală. Orice nu știm, căutăm pe Google. Dacă nu găsim, atunci sigur nu există. Dacă găsim, atunci începem pe bune să săpăm Internetul pentru detalii, prețuri, în social media etc. Ajungem să pierdem ore bune, care, cumulate anual, ar putea însemna săptămâni ori chiar luni pierdute doar pentru căutări. Iar pentru cei care fac cercetare / inovare, traseul e și mai complicat. Există atât de multe titluri în bazele de date științifice și cele de brevete, încât problema actuală nici nu mai este să le găsești, oricum stau toate cuminți la adresa lor web, ci cum gestionezi informațiile utile găsite, cum le clasifici pe calculatorul personal sau de serviciu, inclusiv cărțile (avem o explozie incredibilă pe parte de cărți, practic există acum în 2024 carte publicată pe absolut orice topic care ne-ar trece aleator prin minte!), precum și cum îți găsești tu mai repede informația dorită pe chiar mediile tale proprii de stocare. Acesta consider a fi cel mai mare chin din Era digitală, mai ales că am avut și pierderi de informație, deloc plăcute.
Retrospectiv, întreg acest învălmășag digital care ne solicită mereu atenția, făcându-ne să ne culcăm cu telefonul sau tableta în brațe și să ne trezim dimineața tot cu ele, doar pentru ca restul zilei să-l petrecem la un laptop sau desktop, nu poate fi de bun augur pe termen lung. Alienarea omului și depersonalizarea lui sunt inevitabile.
Autor, lector universitar în cadrul Facultății de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei (ETTI), Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi (TUIASI)
Comentarii